Zăpadă în iunie, temperaturi la limita înghețului în iulie, ger năprasnic în august: “Vremea cea mai întunecată și cea mai groaznică pe care am trăit-o vreodată”, potrivit unui fermier din Vermont.
Cu două secole în urmă, 1816 a fost “anul fără vară” pentru milioane de oameni din unele regiuni ale Americii de Nord și din Europa, fapt ce a dus la compromiterea totală a culturilor agricole, la foamete și la izbucnirea unor epidemii fără precedent.
La vremea respectivă, oamenii nu-și puteau explica acest fenomen ciudat, însă cercetătorii științifici și istoricii știu acum că, în urma celei mai mari erupții vulcanice din istoria omenirii, produsă în aprilie 1815, “în cealaltă parte a lumii” - Muntele Tambora din Indonezia - au fost răspândite în atmosferă milioane de tone de praf, cenușă și dioxid de sulf, provocând schimbări climatice în întreaga lume și determinând scăderea temperaturilor la nivel global, cu până la 3 grade.
Pe lângă lipsa de hrană, schimbările climatice au dus la izbucnirea unor boli, la un puternic fenomen de migrație, dar și la unele reorientări în plan religios, în efortul oamenilor de a-și explica și de a înțelege ce se întâmplă.
Întunericul a cuprins și lumea literară: anul acela, întunecat și friguros, a constituit sursa de inspirație a romanului de groază al lui Mary Shelley, Frankenstein.
Și lucrurile s-ar putea repeta. Vulcanii mari pot erupe în orice moment, ducând la schimbări climatice importante și întrerupând, pentru un timp, încălzirea globală cauzată de oameni.
Potrivit specialiștilor, erupția vulcanului Tambora, pe 10 aprilie 1815 a fost de 100 de ori mai puternică decât cea a vulcanului St. Helens (statul Washington) din 1980. A fost, de departe, cea mai catastrofală erupție din istoria omenirii, soldându-se cu cel puțin 71.000 de morți, 12.000 de oameni fiind uciși chiar în timpul erupției, care a putut fi auzită pe o rază de 2.700 de kilometri. Partea superioară a conului vulcanic a fost spulberată de explozii, iar muntele Tambora, care avea, înainte de 1815, aproximativ 4.300 de metri înălțime, măsoară azi 2.851 de metri.
Misterul a fost elucidat de specialiștii NASA: când erupe, vulcanul nu produce doar un nor de cenușă, care poate duce la răcirea atmosferei și perturbarea traficului aerian în zona respectivă, ci “scuipă” și cantități imense de dioxid de sulf. Dacă erupția este suficient de puternică, dioxidul de sulf este împroșcat în stratosferă, la peste 30 de kilometri deasupra suprafeței Pământului, unde intră în reacție cu vaporii de apă, formând așa-numiții aerosoli sulfați. Deoarece ei plutesc mult deasupra norilor, nu pot fi “spălați” de ploaie, ci stagnează o vreme, împiedicând razele soarelui să ajungă la Pământ și răcind suprafața acestuia. Așa se explica faptul că impactul meteorologic și climatic al erupției vulcanului Tambora s-a produs după mai bine de un an de la erupție.
În iunie 1816, s-au înregistrat zăpezi abundente în regiunea New England (nordul Statelor Unite), iar în Philadelphia gerul a fost atât de crunt încât “toate plantele și aproape toate soiurile de legume au pierit”, scrie American Weather Stories. Păsările au căzut din zbor și au murit înghețate pe străzile din Montreal, iar în Vermont, toți mieii au pierit din cauza frigului; la sud de Pennsylvania, lacurile și râurile erau acoperite de straturi groase de gheață, iar foametea pusese stăpânire peste tot, încât oamenii se hrăneau cu ratoni și cu porumbei, relata presa vremii. În câteva ore, temperatura creștea până la valorile normale ori le depășea, ajungând la 35 grade, pentru ca, în alte câteva ore, să ajungă la punctul de îngheț.
Și Europa a avut de suferit: n-a fost doar un an fără vară, ci și un an fără hrană, membri ai unor comunități - altădată stabile - s-au transformat în cerșetori, pribegind în căutare de-ale gurii, tot atunci înregistrându-se cea mai gravă epidemie de tifos din istorie. Potrivit estimărilor oamenilor de știință, temperatura medie globală a scăzut cu aproximativ 2 grade în 1816, iar temperaturile la sol cu 3 grade.
Nu numai Europa și America de Nord au avut de suferit de pe urma schimbărilor drastice ale vremii: erupția a afectat periodicitatea și volumul ploilor musonice care, în China, au provocat inundații uriașe, ce au lovit zeci de sate, iar în India au favorizat răspândirea holerei.
Erupții precum cea a vulcanului Tambora se produc o dată la 1.000 de ani, în medie, dar evenimente de mai mică amploare pot avea, în continuare, un impact semnificativ asupra climei, spun cercetătorii. Erupția vulcanului Krakatoa (Indonezia), în 1883, a provocat o răcire globală cu aproape cinci ani mai târziu, chiar dacă a “aruncat” în atmosferă mai puțin “material” decât Tambora.
La fel, în 1991, erupția vulcanului Pinatubo (Filipine) a determinat scăderea temperaturii globale cu aproximativ un grad, deși magnitudinea erupției a fost de 6 ori mai mică decât a vulcanului Tambora. Astfel de fenomene de mai mică intensitate au loc cam o dată la 100 de ani, spune Mike Mills, specialist în chimia atmosferei la Centrul Național pentru Cercetarea Atmosferei din Boulder, Colorado.
Modul în care vulcanii afectează clima este un subiect de cercetare relativ nou: legătura dintre erupțiile vulcanice și răcirea globală a fost confirmată de oamenii de știință abia în anii 1960-1970.
În prezent, un nou domeniu de cercetare se axează pe modul în care erupțiile vulcanice ar putea interacționa cu încălzirea globală, spune Mills. El afirmă că, potrivit cercetărilor pe care le-a întreprins, rolul erupțiilor vulcanice în schimbările climatice globale nu trebuie subestimat: încălzirea globală pare să-și încetinească ritmul, cel puțin temporar, în perioadele când activitatea vulcanică este în creștere.
În zilele noastre, o erupție vulcanică de proporții ar putea duce la repetarea situației de acum 200 de ani, încetinind încălzirea globală provocată de mâna omului. Norii de sulf, cu efectul lor de răcire, ar duce la “dispariția” temporară a verii, până când stratosfera ar reveni la normal, proces ce ar putea dura câțiva ani, până la un deceniu.
Totuși, impactul asupra populației afectate ar putea dura mult mai mult, susțin cercetătorii.
Cerul “colorat și prăfuit”, după erupția vulcanului Tambora, a inspirat unele dintre cele mai impresionante “apusuri de soare” ale pictorului J.M.W Turner, realizate la câteva decenii după catastrofă. (eu.usatoday.com)
Foto: Craterul vulcanului Tambora
