Europe last! Profilul unei stări de fapt

Distribuie pe:

În Europa domnește, la ora actuală, o discretă, dar tot mai accentuată confuzie. Cel puțin așa percep eu, unul dintre milioanele de români care trăiesc în diaspora, starea sufletească a multora dintre cetățenii care-mi întretaie gândul încercat de căutări și de (ne)răspunsuri. Catalogat prea ades drept o formă de manifestare extremist-naționalistă, patriotismul riscă a fi eliminat, împreună cu divina poruncă a iubirii de sine, din conștiința umană. Un demers grav, deoarece sănătoasa iubire de sine condiționează, fără echivoc, calitatea iubirii de semeni și de patrie, afirmarea omului ca persoană și personalitate. A ți se șterge urma, urma ta națională, este o stare de fapt contrară însăși naturii ființei umane și riscă să se transforme treptat într-un imperativ pervers: neagă-te pe tine însuți, uitând, printre altele, că până și cimitirele vorbesc (în calitate de urme ale vieții veșnice). Denaturarea ideii de patriotism are cauza ei: “Cine nu se identifică cu valorile timpului său, caută un fundament, și nu de puține ori unul exagerat: fundamenta-lismul. Cele mai căutate refugii (Fluchtziele) sunt ori Religia, ori Naționalismul. Într-adevăr, secolul al XVI-lea este considerat cel mai pios dintre toate celelalte câte au existat în Germania. Concomitent, însă, naționalismul crește și se extinde în aproape toate teritoriile germane” (David Precht).

Depersonalizarea poate fi înțeleasă ca lepădare a omului de sinele său, de originea sa. Ea nu are loc în sens hristic, ci antihristic. Este păcat, trădare, înșelare de sine în același timp. Așa ajung unii să-și șteargă urma, identitatea cosmică, singuri, prin sinucidere. “Du bist einzigartig” înseamnă în limba germană a fi unic, unic în Univers. Nici măcar o ipotetică clonare nu te mai repetă. O cultură autentică dă în schimb profil persoanei umane, unei națiuni sau unui popor. Din păcate, cultura europeană și l-a alterat atât de mult încât, dacă îi dăm dreptate autorului german Peter Prange, nici măcar bancuri (Witze) pe seama ei nu se mai zic. În schimb se remarcă, disting, reliefează cele mai idioate ideologii și paradoxuri (vezi O. Paler, Paradoxul zilelor noastre). De pildă, un analfabet dintr-o țară subdezvoltată, emigrează într-o țară din spațiul Schengen, primește cetățenia acelei țări și poate călători în America fără restricții, în vreme ce un academician român are nevoie de viză pentru această călătorie.

Poate greșesc, dar prea miroase a schismă europeană, cu toate că Europa de azi este asociată cu un fel de piață unde se întâlnesc și trăiesc cele mai multe culturi pe metru pătrat. În Austria sunt școli unde procentul de elevi străini (români, turci, bosnieci, albanezi, maghiari, nemți, greci, ruși, bulgari, sârbi) este mai mare decât cel al băștinașilor. Toți vorbesc în școală aceeași limbă: germana. Identitatea și cultura fiecărei nații este promovată, în afara școlii, de asociații culturale specifice fiecărei nații. Și totuși, riscul pierderii identității rămâne încă un punct important pe agenda social-politică cotidiană. Dar cât profil mai au sau au voie să aibă, cultura și afirmarea națională la nivel european?

Adevărul e că o sumedenie de contradicții ne caracterizează. Omul este o ființă ontologic antagonică. Ascet și hedonist, conservativ și progresist, iubitor și răzbunător, teist și ateist în același timp, el este măcinat de o luptă cruntă a identității sale în însăși adâncurile dăinuirii lui: lupta de a crea din Europa un continent al sufletului, al spiritului. Iar asta presupune reafirmarea valorilor cultural-spirituale, adică remodelarea profilului pierdut, înecat în materialitate.

Valorile europene nu sunt doar valoroase pentru trecutul lor, ci mai ales pentru viitorul nostru. Iar valoarea supremă este și trebuie să rămână Omul. Referatul creației ne prezintă dimensiunea demnității ființei umane, opusă mai ales acelora care încearcă astăzi o delimitare confuză, neclară, obscură și imprecisă între calitatea de ființă și cea de persoană umană. Cunoaștem opinii care condiționează calitatea de persoană umană în funcție de anumite funcțiuni îndeplinite de aceasta (rațiune, prezența conștiinței, responsabilitatea și reciprocitatea relațiilor față de celelalte persoane, capacitatea de adaptare la condițiile de viață etc.). Există, deci, posibilitatea ca o ființă umană să nu fie considerată o persoană (embrionul, fetușii care prezintă imperfecțiuni, bolnavii în stadiul terminal), ceea ce contravine profund teologiei ortodoxe. Zăpăceală curată până și la nivel embrionar. Și ca să punem cireașa pe tort, aș aminti aici un argument grav, oarecum profetic, din clasa celor eugenice, care afirmă adâncirea crizei existențiale a umanității pe seama nașterii a tot mai puțin oameni de valoare, a exploziei cantității în defavoarea calității (“die Geburtenraten des hochwertigen Teils der Bevölkerung ist niedriger als die des minderwertigen”/ Reinhard Heil).

Idolatrizând lumea sau părți din ea, ființa umană va fi asimilată naturii, asemănată creaturii și nu Creatorului, un mediu opacizat, netransparent, lipsit de identitate. Sfântul Grigore de Nazianz afirmă: “În calitate de pământ, sunt legat de viața de jos; dar fiind și o părticică dumnezeiască, eu port în mine dorința vieții viitoare”.

“Palatul European” contemporan are nevoie de un profil creștin, unul care să-l (re)înrudească pe om cu Dumnezeu. Așa poate să devină un “centru adunător și răspânditor de lumină” (Stăniloae). Adică iluminist. Nu în sens secular-deist, ci biblic-teist: un sfeșnic luminător (Mt.5,15-16), capabil să anihileze profeția liberalismului umanist, conform căreia se apropie era în care locuitorii planetei “will no longer be human” (n-or mai fi oameni), iar persoana umană își va pierde valoarea și identitatea în favoarea celei colective (Yuval Noah Harari).

Viitorul Europei pare a fi determinat de rezultatul luptei dintre profilul conservator și cel liberal recent. Strigătul milenar, disperat al Sfântului Irineu de Lyon (135-202 d. Hr.), care să-i facă, iar și iar, eretici pe cei ce neagă și disprețuiesc planul/profilul lui Dumnezeu “... așa fac toți ereticii”, este prea stins să mai poată fi auzit. O surzenie cronică definește deja profilul secular al Europei. De câte ori bat la ușă, valorile tradițional-creștine sunt întâmpinate de salutul postumanistului Cyborg-Epicur: Hasta la vista, baby! Sau, parafrazându-l pe încă umanul președinte american Trump, răspunsul de dincolo de ușă sună cam așa: Europe last!

Dăinuirea Europei? Nimic nu e prescris. Știința epigenetică ar putea fi argumentul din capul unghiului. Conform cercetătorului Johannes Huber, oamenii sunt în parte determinați genetic, în parte modelabili (“teilweise genetisch bestimmt, teilweise epigenetisch geformt”). Creștinismul, zice cercetătorul, e inteligent. El afirmă ca fraternitatea oamenilor e determinată la nivel de plan (aș zice eu profil) divin, în adevăratul sens al cuvântului. Rezultă că suntem frați nu doar în spirit (im Geiste), ci și în fapt, în mod real (tatsächlich). Mai rămâne în sarcina noastră doar să și credem asta!

Lasă un comentariu