“Au căpătat amploare în mass-media ... chestiuni legate de Fundația Gojdu și Monumentul de la Arad. De asemenea, am exprimat dorința în legătură cu accelerarea unor procese privind restituirea unor bunuri care au aparținut bisericilor, respectiv cu valoare istorică și culturală. Ca exemplu aș menționa Palatul Episcopal de la Oradea (greco-catolic - n.a.) care parțial a fost restituit, respectiv clădirea legată de Fundația Batthyaneum (...) În legătură cu Fundația Gojdu am ajuns la concluzia potrivit căreia, guvernul ungar este dispus să finanțeze împreună cu partea română, o fundație comună româno-maghiară (...) În ce privește statuia de la Arad ... aceasta ar servi foarte bine ... îmbunătățirii imaginii istorice a trecutului... Îmi permit să înțeleg faptul că, în urma convorbirilor noastre, există șansă pentru amplasarea acestei statui” (președintele F. Madl, Declarație de Presă făcută în 2003, la Budapesta, cu ocazia întrevederii avute cu președintele Ion Iliescu).
Nici acest președinte ungar, născut într-o familie de germani din Ungaria, nu avea să facă rabat de la înverșunarea insistentă cu care Budapesta ne-a obișnuit să “preseze” diplomatic România, în ciuda faptului că Ungaria va adera la “casa comună” (UE) în 2004, obligându-ne ca Țară să “închidem ochii” la o serie de cereri, de altfel anacronice vremii și incorecte juridic, cum ar fi propaganda vizând acordarea dublei-cetățenii (și) pentru populația maghiară din Transilvania (însuși președintele văzând-o ca pe o șansă de a se “reuni națiunea maghiară”), restituirea unor bunuri comunităților cultural-religioase maghiare din România, garantarea în viitoarea Constituție a României a învățământului (separatist, deci) în limba maghiară etc. Cu o astfel de politică “superioară”, de a impune Bucureștiului reguli noi, de genul “pumnului în gură” (după atâtea “văicăreli cu care Ungaria și U.D.M.R. ne-a reclamat, până în S.U.A., că i-am persecuta cultural-religios și nu am vrea să le restituim maghiarilor de aici anumite bunuri care le-ar fi aparținut), s-a prezentat în fața Istoriei și acest președinte, Madl, care (culmea!) fusese remarcat (instruit?) ca ... jurist al unui centru juridic internațional de la ... Washington! Așa se face că acesta, având “lecția” antiromânismului moștenită organic de la predecesorii săi, a descins în două vizite - fulger, la București, unde s-a întâlnit “fructuos” în 2003 cu prim-ministrul A. Năstase și, în 2003, cu președintele I. Iliescu. Cert este că prin întrevederile de atunci, desfășurate sub auspiciile complexului de a fi fost sprijiniți de Ungaria în spațiul euro-atlantic, președintele Madl și-a împlinit în mare “visul” în 3 cereri formulate cu tupeu părții române: înființarea unui Monument la Arad (2004), cedarea averii Gojdu (2005), retrocedarea Palatului “episcopal” din Oradea (2005)...
Să le luăm, telegrafic, pe rând:
Cu toate că președintele Iliescu și-a manifestat rezerva (în 2003, la Budapesta), prim-ministrul A. Năstase a fost de acord ca, la Arad, în 2004, să fie reamplasat un monument, al “libertății”, după ce, anterior, autoritățile române interbelice hotărâseră demontarea unui monument identic, ridicat în 1881 de maghiari (deci când Transilvania era ocupată de dualismul austro-ungar) ca să îi comemoreze astfel pe cei 13 generali împușcați, din armata austriacă, care se coalizaseră cu armata revoluționară maghiară. Despre semnificația coalizării acestor 13 generali, cu o armată (maghiară) care însângerase Transilvania, președintele Iliescu s-a exprimat concis chiar la Budapesta: “Nu simbolizează (monumentul de la Arad - n.a.) același lucru pentru opinia publică maghiară ca și pentru opinia publică română ... 1848 a fost un an când românii și maghiarii nu s-au situat de aceeași parte a baricadei (...) Monumentul ... a fost perceput de societatea românească nu ca un monument al libertății, ci ca un monument care exprima alte interese decât cele ale populației majoritare din Transilvania, românii adică. De aceea, guvernul liberal și Parlamentul României, în 1925, au decis demolarea acestui monument perceput... ca o contestare a drepturilor legitime, istorice, ale românilor din Transilvania. Căutăm o formulă ... un parc, am zis noi, al reconcilierii”.
