Pe ulița mare, din centrul satului, din școala unde am descifrat tainele cunoașterii, iese un copil de clasa întâi, un pui de rrom, îmbrăcat curat, cu un ghiozdan nou în spate. Pare extrem de necăjit și murmură o înjurătură: „Îmi… în școala voastră, că eu aici nu mai vin". Nu știu cine l-a supărat atât de rău, chiar în prima zi de școală. Probabil doamna învățătoare i-a pus unele întrebări mai incomode, iar el, cum n-a urmat clasa începătoare, n-a știut să-i răspundă. Stau pe marginea drumului și încep să râd, în timp ce-mi vin în minte amintiri din anii mei de școală. În primul rând, îmi aduc aminte de mirosul de motorină de pe podelele clasei, amestecat cu cel al cărților noi. Apoi, mi-am adus aminte de tovarășa învățătoare Eugenia, absolventă a renumitei școli pedagogice din Blaj, cea care m-a învățat să citesc, să scriu, mai presus de toate a sădit în mine gustul cititului, după ce mi-a dăruit o carte de povești. Spre sfârșitul anului școlar descoperisem o altă lume, una în care toată viața am găsit refugiu și alinare, lumea cărților. N-am fost un elev strălucit, undeva la mijloc, în schimb, am avut parte de dascăli extraordinari, cu vocație pentru învățământ. În ciclul doi, au fost repartizați la școala noastră absolvenți ai Universității din Cluj-Napoca și Institutul Pedagogic din Târgu-Mureș, iar generația mea a avut șansa să învețe numai cu profesori calificați, exigenți. Am avut până în clasa a opta colegi români, rromi, maghiari - chiar dacă funcționa și secția maghiară, dar niciodată n-au existat conflicte între noi. O parte dintre ei și-au continuat studiile la liceul din comună, alții s-au îndreptat spre o școală de prestigiu din Târnăveni, patronată de Combinatul chimic. Absolut toți absolvenții de clasa a opta și-au continuat studiile, chiar și rromii. Eu am fost atras de mic spre biserică și agricultură. Inițial, mi-am dorit să urmez Seminarul teologic din Cluj, dar tatăl meu, fie-i țărâna ușoară, nu prea avea o părere prea bună despre preoți, considerându-i niște oameni prea comozi, să nu le spun leneși, așa că am ajuns la Liceul agricol din Târgu-Mureș, de unde am fost obligat să mă transfer la Liceul agricol din Dumbrăveni.
Când l-am văzut pe copilul de clasa întâi înjurând școala, mi-am adus aminte de peripețiile mele. După ce am intrat la Liceul agricol, printr-un examen de admitere cu cinci candidați pe un loc, în clasa a a IX-a, am fost repartizat la internat, nu mai rețin câți eram în dormitor - 10-20, mâncarea o aveam asigurată prin bursă, la cantină, unde intram în două-trei serii. Regimul cazon, cu program de internat ca la armată, cu masa servită la ore fixe, cu meditații în fiecare zi, m-au determinat să plec acasă după două săptămâni de școală. „M-am săturat de liceu, nu mai merg înapoi!", le-am spus părinților. Tata, foarte revoltat, mi-a spus: „Vrei să rămâi la colectiv, la vaci, sau luni dimineața te întorci la școală?" M-am conformat dorințelor părinților și m-am întors la școală, la internat, la cantină și mărturisesc că n-am reușit să mă acomodez, nici în doi ani, deși atmosfera de studiu era una frumoasă, aveam profesori de mare ținută profesională, în timpul liber făceam sport, aveam acces la o bibliotecă valoroasă. Părintele Natea, vrednic de pomenire, canonic greco-catolic, netrecut la ortodoxie, era angajat la liceu pe postul de laborant, iar dimineața, după ce a aflat că am avut dorința să urmez un seminar teologic, în fiecare dimineață, timp de 15 minute ținea cu mine și cu doi colegi, lecții de religie, clipe de rugăciune, bineînțeles, insistând pe dogma catolică. Poate aceste momente m-au ajutat să trec peste toate rigorile regimului cazon, de internat.
Am așternut pe hârtie aceste însemnări doar din dorința de a arăta că succesul în viață al colegilor mei, al meu, s-a datorat, în primul rând, școlii, cadrelor didactice, profesorilor calificați, a părinților care au reușit să ne sprijine pentru a trece prin încercări.
Nu cunosc calitatea celor care predau astăzi în școlile din mediul rural, dar atâta timp cât nu reușesc să-i atragă pe copii spre școală prin competență profesională, atâta timp cât părinții nu sunt preocupați de viitorul copiilor prin educația școală, generațiile de copii din mediul rural nu se vor afirma în viață. Sunt fericit că din generația mea, indiferent că au absolvit liceul din comună sau în alte orașe, școli profesionale de prestigiu, s-au format muncitori de înaltă calificare, ingineri, profesori, farmaciști, preoți, profesori. Satul românesc a dat în perioada socialismului oameni de valoare care au făcut ceva pentru țară și neam, prin instruire școlară. Este adevărat că învățământul era finanțat de stat, că aveam burse, locuri de muncă asigurate după absolvire. Săptămâna trecută am fost la o întâlnire cu colegii după ani buni de la absolvire. Emoția revederii și amintirile despre anii de liceu au fost copleșitoare, mai ales faptul că generația noastră nu a făcut degeaba umbră pământului. Să-mi fie cu iertare lipsa de smerenie, dar atunci când vezi, chiar dacă nu ești un specialist în ale pedagogiei, că se intră la un liceu de prestigiu cu media 2, că într-o clasă de liceu, 80 la sută dintre elevi sunt corigenți, că școlile de arte și meserii sunt ocolite, iar părinții cheltuiesc sume enorme pe taxe la facultăți fantomă, cu specialități fără acoperire pe piața muncii, numai din dorința de a-și vedea odrasla cu diplome universitare, te întristezi despre viitorul României.
