Iubirea aproapelui a murit! “Nici pe departe”, veți spune. “Omul ăsta exagerează, doar sunt atâtea instituții caritabile”. Necontrazicându-vă, vă invit să medităm asupra ei preț de o clipită, efemeră precum o pagină de cotidian, chiar a unuia dintre cele mai importante pe care le răsfoim plictisiți, atunci când suntem saturați și plini de noi înșine, grăbiți de interes și de câștig în van, fricoși în fața morții dacă nu chiar surprinși de somnul cel de moarte. Lipsiți de temeritate și bărbăție, moleșiți fentăm sfruntarea zilei cu speranța că binele și comoditatea, lâncezeala și parvenitismul vremii au fost plătite cu preț de sânge de înaintașii noștri odată pentru totdeauna. Credem, nonșalant și naiv, că libertatea, mulată între timp după chipul și asemănarea noastră, nu mai trebuie apărată, protejată și afirmată, deși, este lumea din care, mai mult sau mai puțin întâmplător (părinții noștri știu mai bine...), facem parte. Povara libertății este grea, așa că ne-am obișnuit cu robia pribegirii. Una de tip hoinar, vagabondar, rătăcită spiritual, care bântuie conștiința lui homo emancipatus. Inundată de adrenalină, ea se manifestă atât de parșiv: nu-și mai recunoaște rădăcinile. Ba mai rău, și le neagă. Atunci, parcă îți vine să strigi din toate încheieturile minții: Deșteaptă-te creștine/ Din somnul cel narcotic... . Tragedia e că odată ajuns în starea asta nu mai știe omul, săracul de el, care e treaba cu barbarul...
Narcotismul reprezintă totalitatea efectelor cauzate de substanțele narcotice: opium, hașiș, etc. Eu mă opresc la două: somnul și înveninarea(ura). Dacă acestea ar avea doar conotații biologice, adică ar aparține doar vieții biochimice la nivel celular uman, atunci Imnul Național al României, și oricare altul, ar fi un nonsens. Știm bine că nu e așa. Nu greșim deloc dacă vorbim și despre un narcotism spiritual, direct legat de cel biologic și, în cea mai mare măsură, din păcate, determinat de acesta. Nenumărate cercetări științifice, afirmă Johannes Grössl, arată că atât capacitățile cognitive, cât și cele comportamentale sunt puternic influențate de caracteristicile biologice ale fiecărui individ și nu doar de educație, cultură, tradiții. Drept urmare, arsenalul tehnico-științific al lumii moderne face tot ce-i stă în putere pentru a interveni și trasa noi și inimagi-nabile granițe “destinului” uman și sufletului omenesc.
Iubește-ți vrăjmașii! aud urechile ce știu să audă. Dar este peste puterile noastre, răspundem răspicat, umflându-ne rărunchii, otrăvind (narcotizând) mai departe prin înșelare, ură, propagandă și demagogie, invidie și viciu, fântâna lui Iacob din care ar trebui să scoatem apă vie. În schimb, suntem atât de atenți la etichetele pe care scrie conținutul caloric al alimentului pe care vrem să-l consumăm. Dar cum rămâne cu eticheta omului bun, drept, cinstit, credincios, iubitor? O citim? Nu, nu cred că mai e timp. Iar dacă e, modificăm rețeta: se consumă la foc înalt. Fierbe-l până explodează! Dă-l...încolo, găsim altul.
Rezumativ, iubirea de aproape, numită și Agape, înseamnă iubire de Hristos, iubirea tuturor oamenilor, nediscriminarea lor, suportarea necazurilor provocate de ei, iertare și jertfă personală. “Iubește și fă ce vrei”. Dar să nu înțelegem anapoda sentința augustiniană! Să nu uităm că și prostia e un păcat. Intenționat nu am să apelez la un verset biblic, dar am să-l citez, din memorie, pe Jack London (Lupul de Mare) care a înțeles (era creștin) că iubirea înseamnă: “a iubi pe celălalt uitând de tine însuți”. Cam mult, nu-i așa? Aceasta ar fi rețeta de pe eticheta Agape, care e adeseori redusă la o simplă masă copioasă, gratuită bineînțeles, ce are loc de obicei la sfârșitul unei ceremonii religioase, de care ne bucurăm atât de mult încât, nu slujba, ci sarmalele ne lasă gura apă. Mă rog, uneori mai lasă gura și bârfe, narcotice chiar, trecând peste îngrămădeala simptomatică manifestată în unele cazuri excepționale. Agape versus narcotic! Sau, poate, însăși maiestosul Agape riscă să decadă în narcotic. Adormirea, înveninarea lui Agape! Doamne păzește! Tristă realitate! Tragic destin! Ar fi cazul să cântăm Imnul Național mai des și mai tare. Dacă narcoticul (a)doarme, iubirea de aproape ar trebui să fie capabilă să trezească!
Iubirea de sine poate fi narcotică? Da! Așa cum dependentul de droguri caută doar satisfacerea nevoințelor sale, aproapele său fiind doar un mijloc pentru atingerea scopului, egoistul are o problemă narcotică imensă la capitolul intuiției morale. La el totul este supus unui proces, sună poate bizar, contraceptiv. Sufletul lui nu mai poate concepe o lume fără agresiune, ceartă, imoralitate. Mintea lui nu mai cuprinde lumea spirituală, nu mai zămislește idei libere, imagini-iubiri sănătoase, proiecte valide. Aproapele se îndepărtează din centrul percepției sale sufletești. Ba mai mult, el devine doar o mașină biologică, un algoritm matematic, supus modificării și perfecționării. Și atunci ce rost mai are Agape, dacă mântuirea stă în propriile noastre mâini (Selbstserlösung)?
Budismul a încercat să mântuiască și tămăduiască omul prin propria-i putere, cu de la sine forță, energie, capacitate (aus eigener Kraft). Ca și creștin, nu fără argumente solide și fără a subestima valorile spirituale ale acestei religii, zic că n-a reușit mare lucru. Dacă reușea, nu mai venea Hristos. Din punctul de vedere al științei evoluționiste, nici Hristos n-a reușit. Există însă o teorie transhumanistă, pe care atât pesimistul Schopenhauer, cât și îndoielnicul Cioran ar desființa-o imediat în stilul lor caracteristic, care susține că totuși mântuirea stă în puterea noastră. Ea este susținută de un Cip-Etic care, implantat în creier, va fi în măsură să reușească ce nici Buda (Siddhartha Gautama) nici Iisus n-au izbutit: a)întărirea voinței umane (Rom. 7,19); b) eliminarea greșelilor; c) eliminarea suferinței, a regretului pentru păcatul săvârșit. O teorie aboliționistă ce mie îmi sună a un fel de budism electronic, o formă științifică religioasă antihristă. Semnale moral-electronice în creier = iubirea aproapelui a murit. A murit și Dumnezeu. Am murit și noi. Pentru totdeauna! Am murit narcotic! Efectul? Ni-l spune un rege, un om al lui Dumnezeu, încă acum trei mii de ani: “Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic (aș traduce eu, în stare de nimic, adică narcotici), nelegiuiții mișună pretutindeni” (Ps. 11, 8). Asta nu s-ar putea întâmpla dacă omul, poporul, națiunea, lumea creștină, în special, ar fi în stare de trezvie, iar creștinii nu ar fi indexați la capitolul rarități medievale. Și nu exagerez, Spovedania nu este doar o raritate, în Occident a devenit deja o curiozitate. Aici, în multe lăcașuri de cult, singurătatea-și deplânge amarnic existența. Chiar inexistența!
În fine. Atunci când nu-l vom mai pomeni pe Hristos, când nu ne vom mai aminti de patrie și patriotism, de tradiție și de trecut, de păcat și de virtute, de rugăciune și de iertare, când ne va fi rușine sau teamă să purtăm o cruce la gât, să ne mărturisim identitatea și credința și ne vom închina toți dictatorului “Cybor-Christ”, a murit sau nu iubirea de aproape? Și când este atunci? Nu vi se pare, sincer privind lucrurile, sau pe vorba noastră “stând strâmb și judecând drept” că atunci e aproape acum și acum este deja când?
