Profilul psihomoral al fariseului din toate timpurile este relativ omogen, conținutul fiind același, diferențele relative ținând mai mult de forma de manifestare. Pentru cei interesați de acest subiect de strictă actualitate și aprofundarea subiectului analizat, recomand cartea Sfântului Ignatie Briancianinov, Cuvinte către cei care vor să se mântuiască. Experiențe ascetice - vol.2, și evangheliile noutestamentare după Matei și Luca, unde sunt redate trăsăturile caracteriale ale fariseilor. Redau din această lucrare doar unele elemente de ordin evaluativ asupra modului cum privesc fariseii păcatul, care își are sursa și în această atitudine fariseică, în afara faptului că, sub raport ontognetic, este ereditar și transferabil de la așa-numitul păcat originar. De la început fac mențiunea că fariseul privește problema păcatului după două măsuri deosebite. Astfel, păcatul fariseului, ce i se pare fără de însemnătate, nu îi atrage asupra sa vreo atenție, ci îl interesează și judecă, totodată, mai mult păcatul celorlalți. El își amintește de unele fapte bune ale sale, cum ar fi actele filantropice, în acestea punându-și întreaga nădejde înspre mântuirea sa de păcate. De asemenea, prin spiritul contestatar, cinic de cele mai multe ori, fariseul vede neajunsurile - paiul din ochiul aproapelui, fără să vadă bârna din ochiul lui, după cum se arată în proverbul care scoate în evidență anumite trăsături de caracter negative, precum ar fi răutatea oamenilor care analizează și critică greșelile altora, fără a vedea însă greșelile lui. De asemenea, persoanele fără caracter, cum sunt considerați fariseii, scot în evidență mizeriile altora, fără să-și vadă propriile lor mizerii. În același timp, sub raport religios, fariseul are nevoie să pară înaintea oamenilor ca a fi un adevărat credincios și slujitor al lui Dumnezeu, pe când în realitate este străin de credința adevărată, bazată pe smerenie și nu pe trufie și opulență, cum se întâmplă de cele mai multe ori, mâniindu-L pe Dumnezeu și nu preamărindu-L, cum cred aceștia. Într-un cuvânt, fariseul vrea să pară în ochii celorlalți altfel decât este el în realitate, purtând mai multe măști care îi ascund adevărata față, neputându-se lipsi de acest instrument al fățărniciei și duplicitarismului care îl fac să fie ceea ce nu este, devenind un cabotin. Folosind un limbaj mai vulgarizat, putem spune că totul în el este o făcătură și prefăcătorie, mai simplu spus, totul este întors pe dos., Cuvintele, faptele și viața în general, sunt o minciună, iar inima lui, după cum spunea autorul cărții citate, este “otravă întunecată”, plină de patimi și vicii, înveșmântată în fățărnicie. Astfel, prin năzuințele fariseului, acesta se dovedește după suflet ca a fi “fiul Satanei” și nu sluga credincioasă a lui Dumnezeu, prin felul lui de a fi devenit chiar vrăjmașul Său. Totodată, promovează și apără mulțumirea și iubirea de sine, în defavoarea smereniei, fiind o fire orgolioasă și intolerantă în raport cu semenii, chiar dacă recurge la unele gesturi și fapte ce contrastează cu trăsăturile specific fariseismului. Nota dominantă a acestor farisei este promovarea spiritului său individual, egocentrismul și trufia, în defavoarea modestiei, smereniei, altruismului și toleranței în raport cu semenii. O asemenea lipsă de toleranță a fost manifestată chiar de Marii Preoți ai Ierusalimului, Ana și Caiafa (socru și ginere), atunci când l-au sacrificat pe Fiul lui Dumnezeu, aceste triste personaje devenind emblematice din acest punct de vedere, considerate drept arhetipuri ale fariseismului, spre deosebire de cei care l-au apărat, simbolizați prin Iosif din Arimateia și alți lideri spirituali, ca adevărați farisei ai acelor timpuri, și nu ca ceea ce a devenit fariseismul.
Din perspectiva moralității promovate și susținute de această grupare pseudoreligioasă, fariseii promovau o moralitate duplicitară, bazată mai mult pe cinism și nu pe sinceritate, cinismul constituindu-se o a treia trăsătură comună în cadrul fariseismului, regăsită cu atât mai mult în prezent, în raporturile interumane. Astfel, pe acest fond caracterial, pe prim plan stă interesul unilateral și nu cel bilateral sau social, și cu atât mai puțin valoarea supremă promovată de religia creștină, iubirea aproapelui, la bază stând mulțumirea și iubirea de sine, ca o a patra trăsătură comună a fariseismului. Se știe că Iisus a fost foarte revoltat față de acest relativism afectiv limitat, în prezent aproape inexistent, considerând că este imperios necesar să iubim chiar și vrăjmașii, astfel că această treaptă, alături de iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, a devenit o etapă superioară a iubirii, ca teză fundamentală pe care s-a construit creștinismul, ca religie a iubirii universale. Așa cum se știe din scrierile noutestamentare, Iisus Hristos a condamnat cu asprime practicile și atitudinile duplicitare ale fariseilor, utilizând cele mai grave etichete la adresa acestora, asemănându-i cu șerpii și puii de năpârcă. Forma cea mai sintetică prin care este configurat profilul psihomoral al fariseilor și rechizitoriul făcut acestora este făcut de Iisus Hristos prin evanghelistul Matei (cap. 23), de unde rezultă că aceștia puneau un mai mare accent pe latura exterioară - a imaginii, și nu pe latura interioară și pe curățenia morală. Din această perspectivă a imaginii, Iisus îi caracteriza pe aceștia prin cuvintele: “Vai vouă, cărturari și farisei fățarnici!, că voi curățați partea din afară a paharului și a blidului, dar înlăuntru ele sunt pline de răpire și de ne'nfrânare”, adică de bogății. Nu cred că trebuie să dau vreun exemplu din rândul cel mai mari “credincioși creștini” și nici asupra modului cum și-au dobândit averile, devenind astfel arhetipul fariseilor contemporani, care sub masca credinței disimulate, au profitat de naivitatea celor care pot să mai creadă într-o asemenea categorie de creștini, cu mare putere de influență în rândul ignoranților și naivilor, cărora se adresează de regulă fariseii de oricare natură, după cum voi arăta în continuare.
(va urma)
