În Aula Academiei Române a fost lansat, de către conducerea Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” și cadrele didactice ale facultății de Drept a Universității “Titu Maiorescu” din București, proiectul științific Enciclopedia juridică română. Trebuie spus că aceasta ar fi prima enciclopedie juridică românească. Țara noastră a trecut prin multe greutăți, dar a avut și momente de relaxare, mai ales după Marea Unire și înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu înființarea Academiei Române (1866) sub semnul enci-clopedismului (Etymologicum Magnum Romaniae), era vizată și știința dreptului. Și totuși, nu s-a realizat nicio enciclopedie juridică. Adică, nu au fost depuse eforturi considerabile de către marii specialiști în drept: cercetători, profesori, practicieni, cu toate că majoritatea erau școliți în celebrele universități occidentale. Poate că nu venise încă “vremea judecătorilor” ( ).
În istoria omenirii sunt numeroase situațiile în care, după multe “frământări” (răscoale, revoluții, războaie, calamități, migrații ale popoarelor ș. a.), se aduce tocul, cum se zice, și cerneala și se face socoteala. Uneori, ai impresia, vorba lui Eminescu, că s-au deschis și pușcăriile, și casele de nebuni.
Termenul de “corupție” este nou, dar sub el se ascund obiceiuri vechi: furtul, crima, depravarea, minciuna etc., pe care numai “judecătorii” le pot opri. Și chiar trebuie să le oprească, căci altfel se duce de râpă întreaga țară; se distruge totul: industria, agricultura, comerțul, sănătatea și învățământul, credința și cultura.
După mai mult de două decenii de jaf, a venit și la noi vremea judecătorilor, adică s-au pus pe treabă legiuitorii, magistrații, avocații, procurorii, judecătorii. S-au trezit până și polițiștii. Pușcăriile sunt pline, doar nebunii mai sunt lăsați să umble liberi, proștii să ne conducă.
Chiar din Antichitate, însă, cum era și firesc, dar mai abitir în zilele noastre, s-a dovedit că și justiția în genere este coruptă. S-a pus și se pune întrebarea: dar pe jude-cători cine îi judecă? În Vechiul Testament o făcea Dumnezeu. La noi se zice că n-a venit încă “vremea judecății judecătorilor”.
Să luăm însă aminte! În timpul dictaturii comuniste au fost condamnați și închiși, la noi, mai mult de trei milioane de oameni nevinovați, dintre care au murit în închisori, lagăre și deportări, bătuți și torturați, peste două milioane. Or, toți aceștia au fost judecați, uneori în procese publice, iar la sentințe au contribuit avocați, procurori și judecători. Interesant sau nu, la sovietici condamnarea pentru nevinovați era de zece ani (vide cărțile lui Soljenițân), pe când la noi - de douăzeci și cinci (vide condamnările din lotul Noica - Pilat), făcând abstracție de faptul că viața din Gulag era un fel de “paradis” față de “infernul” pușcăriilor din România Socialistă. După căderea comunismului n-a fost judecat însă nici un “judecător”. Ba, dimpotrivă, au fost menținuți în funcții și chiar avansați. Cei mai vârstnici dintre ei trăiesc și astăzi din așa-numitele “pensii nesimțite”, iar “aripa tânără” a judecătorimii socialiste participă cu tot elanul la “stârpirea” corupției “post-decembriste”. După combaterea triumfalistă a comunismului, abia în zilele noastre, se zice că ar fi fost judecat și un “biet” torționar nonagenar pentru vreo zece victime dintre milioanele de condamnați. Frumoasă statistică!
De altfel, mai nou, spre uluirea foștilor deținuți politici se consideră că victimele comunismului sunt vinovate, din moment ce au fost, nu-i așa, judecate și condamnate, iar pe judecători nu i-a mai judecat nimeni.
Oricum, indiferent cine au fost sau mai sunt judecătorii, în sensul larg al cuvântului, ei s-au pus pe treabă, ca prin anii de început ai dictaturii comuniste, când strângeau de pe străzi, cu dubele, pe cine se nimerea sau pe cine era reclamat ca dușman al poporului. Astăzi, motivele sunt mult mai variate: mită, șantaj, furt, abuz, spălare de bani ș.a. Ca și atunci, întâi te arestează, cu “prezumția de vinovăție”, și abia apoi fac investigațiile. Majoritatea sunt, însă, condamnați, deoarece se găsește câte ceva pentru fiecare, altfel n-ar mai avea rost să fie plătiți procurorii, anchetatorii, polițiștii, ascultătorii de telefoane, acoperiții și descoperiții din mass-media, investigatorii TV, informatorii și turnătorii ș.a.m.d. Suspiciunea de corupție a judecătorilor nu rezidă însă în numărul condamnaților, ci doar în orientarea lor politică, în faptul că aceștia sunt “aleși” dintre opozanții celor de la putere, înțelegându-se că cei de la putere, care i-au și numit pe “judecători”, le dau și ordine. Dar când și unde s-a mai pomenit să fie altfel?
După experiența trecutului nu prea îndepărtat, judecătorimea “lucrează” fără nicio reținere, având și garanția legiferată pentru așa-numita “independență a justiției”. Ca pe timpul Vechiului Testament, judecătorii au șansa de a deveni adevărații conducători ai țării. Condiția ar fi aceea de a se elibera mai întâi de cei care i-au numit, adică de a-i condamna pe propriii lor stăpâni. Dar lucrurile nu se pot petrece atât de simplu. Adevărata independență a justiției necesită și o justificare teoretică. De la justiția în slujba “poporului” s-a trecut ușor la justiția în slujba conducătorilor politici, mai ales că și judecătorii și conducătorii erau aceiași. Dar ce te faci cu “independența”?
Primul pas a fost acela ca totul să rămână așa cum a fost, dar să fie blamat sau chiar condamnat oricine critică vreo decizie judecătorească, oricât de aiurită, cum se zice, ar fi aceasta. Ce, pe vremea comuniștilor avea cineva curajul să spună că e nevinovat? Cine are bani poate să conteste orice decizie la CEDO și se dovedește că toate au fost greșite. Explicația ar fi aceea că nimeni nu apelează la tribunalele internaționale dacă se știe vinovat. Oricum însă, ciudățenia rezidă în faptul că pagubele pentru deciziile greșite le plătește statul român, adică noi, și nu cei care au greșit, adică judecătorii. De ce? Deoarece n-a venit încă vremea judecății judecătorilor, ci doar a enciclopediei juridice.
(Din vol. La Porțile Împărăției, Ed. Contemporanul, București 2016)
N. red. Acad. Alexandru Surdu, membru titular al Academiei Române, filosof, doctor în filosofie. Este președintele secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române, director al Institutului de Filosofie și Psihologie “Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române. În 1996 a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică, istorie literară și eseu “Octav Șuluțiu”. În anul 2004 a fost distins cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de cavaler.
