“Către Excelența Sa, Președintele Woodrow Wilson
Ziua mare a renașterii țărilor și popoarelor asuprite a sosit deodată cu învingerea armatelor aliate.
Între aceste popoare ne numărăm și noi, românii de sub stăpânirea austro-ungară; popor cu multe năcazuri, dar cu puține drepturi, ori fără niciun drept, împlinitor și purtător de grele slujbe, dar fără plată; lucrător de pământ, dar totdeauna lipsit de pâine; dornic de libertate, și totuși rob în pământul său strămoșesc.
Prin biruința armatelor aliate, România s-a eliberat de sub jugul greu al cuceritorilor tirani și și-a lărgit hotarele prin alipirea Basarabiei - provincie românească parte din Moldova veche -, dar stăpânită de ruși.
Noi, transilvănenii, însă și frații noștri din Banat și Bucovina, peste patru milioane de suflete stăpânite de Ungaria și Austria am rămas să mai așteptăm încă, până când învingătorii și învinșii se vor întruni în Conferința de pace, în care se va decide definitiv și soartea noastră.
În bărbații rânduiți de providența Dumnezeiască să creeze o lume nouă cu popoară libere și fericite ne punem nădejdea.
Noi nu cerem răzbunare.
Nu cerem jertfe.
Nu cerem stăpânire asupra altora.
Toate cererile noastre se rezumă în dreptul de a ne stăpâni și guverna noi pe noi și a ne împărți pâinea câștigată în sudoarea feții, cu frații noștri din România, cu care totdeauna am dorit unire și ei au dorit să se unească cu noi, să formăm o singură țară și un singur popor.
Transilvania este pământul băștinaș al poporului român. Cum și când a ajuns sclav în țara sa.
Nu cerem pământul altui neam, ci ce este și a fost al nostru din cele mai îndepărtate timpuri. La venirea lor din Asia, ungurii au aflat pe străbunii noștri în Transilvania, ca lucrători de pământ și păstrători de vite. Le-au răpit întâi libertatea, apoi le-au luat moșia, ducându-i la stare de sclăvie, în care au rămas până la anul 1848.
În coastele noastre au întărit mai întâi pe săcui, un element unguresc, dar neînsemnat în asemănare cu numărul românilor, și în două rânduri au colonizat un număr de germani în cele mai frumoase și mai bogate părți ale pământului nostru, sub regele Geza al II-lea (1141-1161) și sub regele Andreiu al II-lea, la anul (1211).
În anul 1432, aceste națiuni streine: ungurii, săcuii și germano-saxonii hotărăsc în Adunarea din Turda, ca românii să nu mai fie socotiți de popor stăpânitor și numai suferit (tolerat) în țară.
Între asemenea împrejurări maștere, viața noastră politică s-a stâns, dar simțământul românesc a rămas și pe mai departe și s-a întărit tot mai mult.
În 1848, an de mare însemnătate, românii fac noi încercări de eliberare. În 15 mai se strâng ca la patruzeci de mii pe Câmpul de lângă Blaj - numit ulterior Câmpul Libertății -, unde cer ștergerea iobăgiei, drepturi egale cu celelalte națiuni. De data asta joară credință împăratului, crezând că le va face el dreptate. Începându-se revoluția, luptă și mor pentru el, dar răsplata n-a mai venit nici până astăzi. Împăcându-se cu ungurii ne-a dat pe mâna lor, iar ei din răzbunare n-au ales nici un mijloc de asuprire.
Pe hârtie au făcut, în 1868, o lege a naționalităților care garanta anumite drepturi și nouă, dar prin o sută de alte legi aduse de atunci încoace, nu numai ne-au răpit drepturile garantate, ci mai mult ne-au apăsat ca mai înainte.
Contele Albert Apponyi în America
Contele Apponyi a cutezat să calce în anul 1911 și pământul sfânt al acestei țări, răspândind pretutindenea minciuna, care stăpânea în țara lui.
Fără sfială propovăduia dreptul popoarălor, pe când noi și celelalte naționalități din Ungaria ne sbăteam ca șarpele cu capul strivit sub povara legei lui, în urma căreia copiii noștri erau siliți să învețe ungurește până și religiunea. Fără rușine vorbea de libertate pe când noi trăiam sub cel mai absolutist sistem de guvernare ungurească: poporul asuprit, conducătorii lui aruncați în temniță ca niște făcători de rele, ziarele osândite la plătiri de zeci și sute de mii de coroane.
La întrebările ce i se puneau cu privire la scopul venirei sale în America, răspundea: am venit ca apostol al păcii universale. Discursurile lui rostite în toate centrele Americei s-au publicat în ziaristica de aici la loc de frunte. Lumea americană le cetea cu sete, dar noi știam ce otravă se ascunde în dulceața vorbelor lui. De aceea l-au primit pretutindenea cu proteste pline de indignare și cu manifestațiuni pe care le-a meritat.
El a venit să pregătească spiritul american pentru pace, când în țara lui se făceau pregătirile de război. A venit să creeze un curent de simpatie pentru poporul maghiar și o opinie potrivnică intereselor popoarălor asuprite din Ungaria. Și a mai venit să demonstreze și aici împotriva noastră, ca și când ar fi vrut să zică: de mâna mea nu scăpați nici în mormânt.
Primirea contelui Apponyi în America și aprecierea discursurilor și declarațiilor lui privitoare la starea naționalităților din Ungaria însemna o nouă învingere a șovinismului maghiar, un nou motiv de porniri pătimașe împotriva noastră. [...]
Cu același scop a venit în America, la începutul anului 1914, și contele Karolyi cu o întreagă ceată de deputați. Sub scutul liberalismului maghiar care n-a existat niciodată, au săvârșit același atentat împotriva simțului de libertate și dreptate al poporului american, ca și Apponyi. Dar Dumnezeu a rânduit altcum și a învins dreptatea. Când a bătut ceasul ca Statele Unite să-și spună cuvântul și să tragă sabia, lovitura s-a dat contelui și guvernului, care sub scutul apostolatului de pace - împreună cu Bernstorf și Dumba -, au urzit conspirații și mituiri încă în anul 1911”.
(Va urma)
