Definit drept un animal social, și atât, supus inextremis unei puteri cosmice totalitare, precum gravitația, lipsit de sens ori cel mult înclinat spre negarea propriei voințe (Schöpenhauer) sau condamnat la o nefericire eternă (Cioran), omul pare totuși că e programat pentru satisfacerea plăcerilor de orice fel, deși, oricare ar fi ele, durează atât de puțin. Anticul Epicur valorizează starea: pe cât de mult se întrece măsura plăcerii, pe atât de mult îi scade valoarea. La drept vorbind, cât de fericit poate fi un inginer sătul, gras și bolnav?, se întreabă un alt filosof. Pentru a evita o asemenea fericire catastrofală e nevoie de o educație sănătoasă a minții. Acum apare eterna problemă a eliberării. În Biserică există niște rugăciuni, demodate pentru unii, dar care poartă chiar acest nume: Dezlegări (eliberări).
O poveste adevărată, făcută public de un program TV din România, prezintă destinul unui urs, folosit, mai de demult, pentru a distra turiștii de la castelul Peleș. Pentru a fi liniștit și a se comporta domestic, bietului animal i se pulveriza în nas o soluție care îi anihila treptat mirosul, iar în cele din urmă chiar și văzul. Oare câți turiști nu l-au văzut și imortalizat în vreun selfie? Și asta fără să bănuiască nimic despre chinurile prefacerii la care era supus de „stăpânul" său. În cele din urmă, autoritățile abilitate ale statului au fost sesizate și solicitate să ia măsurile legale și să-l dezlege (elibereze) pe urs din ghearele omului. Vă reamintesc, doar în treacăt, că rugăciunile de dezlegare din Biserică îl eliberează pe om din ghearele animalului (ispititoarei reptile paradisiace). În cele din urmă, ursul este salvat și cazat într-un loc binemeritat, o gradină edenică, cu multă verdeață, umbră și chiar cu o piscină. Ursul orb e liber!
Nu pot să nu mă gândesc și la suferința puilor de urși rămași orfani, la cei care au învățat, împotriva voinței lor, să meargă pe bicicletă și să locuiască în „apartamente - tip garsonieră", prea mici pentru statutul lor, închise ermetic, fără climă și cu un confort redus, să danseze tandru, în fustițe viu colorate, pe vreo sârmă întinsă de soartă pe deasupra capetelor educate și bine poziționate în societate a sutelor și miilor de spectatori, excitați la maxim de indecenta imagine, să se învârtă în roata aceluiași destin, cu speranța că vreo lacrimă centrifugă va atinge și va arde pielea groasă a vreunui baștan cu bani, putere, dar mai ales cu suflet. Și nu pot să nu mă întreb, în cele din urmă, cine este cu adevărat ursul orb?
Toată lumea știe cine este homo sapiens. Homo troglodytes („cave-dwelling") este omul peșterii, un om primitiv, un amestec între om și cimpanzeu. Asemănarea dintre ei ar fi tot atât de mare ca cea dintre cal și măgar (David Precht). Cercetătorul japonez Toshisada Nishida afirma în legătură cu cimpanzeii următoarele: „Cimpanzeii sunt minunați în felul lor. În unele privințe ne sunt inferiori, în altele superiori". În orice caz, convingerea că cimpanzeii ar trebui să se bucure de cele trei drepturi capitale ale omului, dreptul la viață, libertate și non agresiune corporală, capătă, spre sfârșitul secolului trecut, o tot mai mare amploare. Se nasc binecunoscutele ONG-uri care apără drepturile animalului. Paleontologul Louis Leakey, pe la sfârșitul anilor '60, îi scria într-o telegramă cercetătoarei Jane Goodall următoarele: „Trebuie ori să redefinim Omul, ori să acceptăm cimpazeii ca fiind oameni". Homo sapiens (Pan troglodytes) a găsit soluția în legătură cu specia animală: o consumă friptă, sau o chinuie fără milă. Există, vă rog, și o altă variantă?
Superioritatea speciei umane ne permite, ne îngăduie, chiar și din punct de vedere divin, să dispunem după bunul plac (nu după răul) de toate animalele pământului. Dar dacă, se întreabă unii cercetători, descoperim sau ne descoperă o altă specie mai inteligentă decât a noastră, pe o treaptă a existenței superioară nouă, mai puternică și mai dotată din punct de vedere tehnico-științific, care ne va trata la fel? Poate că omuleții aceia verzi, cu capul mare, ne vor închide la Zoo, ne vor obliga să alergăm pe sârmă, ne vor pulveriza anestezic ieșirile prea emancipate, revoluționare, ne vor chinui și vâna ca pur divertisment de weekend, apoi ne consumă la grătar, fără remușcări de conștiință. Și carnea noastră e la fel de gustoasă! Cred că la gândul ăsta, deși omul de azi pare atât de entuziasmat de posibilitatea existenței lor, își pierde apetitul căutărilor cosmice. Pentru noi, oamenii acestei planete, consumul de carne este în esență o problemă cultural-religioasă. De mentalitatea extraterestră mă cam îndoiesc.
Datorită căderii edenice abisale, omul și umanitatea s-au troglodit atât de mult încât Dumnezeul biblic a permis consumul de carne animală (Fac.9,3). Ideal ar fi (fost) ca niciun om să nu o consume. Ideal atins doar de o minoritate de locuitori ai planetei Terra, natura umană, umanitatea originară paradiasiacă, ne invită încă la reflexii antropologice. În anul 1975, Peter Singer publică lucrarea „Animal liberation", unde afirmă, conform principiului utilitarist, că de vreme ce și animalele au capacitatea să se bucure și să sufere, nu ar trebui să li se pricinuiască niciun rău. Are dreptate, doar că celălalt argument, anume Selbstbewusstheit (conștiința de sine/ propriul Eu al animalului), este contestabil și criticabil, motiv pentru care trecem cu atâta ușurință peste orice scrupul.
Sfânta Scriptură definește toate vietățile create ca fiind „suflete vii" (Fac.8,10). A nu identifica totuși sufletul animalului cu al omului! Știința lui Pan troglodytes (omul nou ateu) tinde să nege existența sufletului în general, nu doar la animale, dar măcar consideră conștiința ca fiind cel mai sigur lucru din lume. Iar pentru că aceasta, conform cercetărilor, este creată de niște reacții electronice în creier, datorită cărora simțim durere sau plăcere, e evident că au și animalele conștiința lor. Se vorbește tot mai mult, în baza unor experimente, despre inteligența și problemele „psihice" ale animalelor: șoareci, maimuțe, câini, cai. Și, aș adăuga eu, nu în cele din urmă, urși.
În realitate, noi acceptăm să consumăm carne pentru că nu suntem direct implicați în moartea animalelor. La fel și în cazul animalelor de la circ. Nu vedem chinul lor de „acasă". La fel procedăm și cu semenii noștri. Vedem doar pachetul frumos ambalat, cosmetizat, parfumat... Restul ne interesează mai puțin. Important e ca el să ne provoace plăcere, cât mai mare și mai intensă. Ce ar fi dacă în urma unei mutații genetice o singură nucă ne-ar da senzația unei fericiri eterne: everlasting bliss? Tehnic este deja posibil (Yuval Harari).
Spre deosebire de ursul orb de la Peleș, care era obligat să se comporte pe placul stăpânului său, să-i producă plăcere și bani, noi, ursarii recenți, o facem benevol. Ne urcăm de bunăvoie pe sârmă, ne anesteziem singuri cu tot felul de vicii, sau permitem altora s-o facă, ne învârtim în caruselul vicios al vieții, mișcându-ne frivol și zâmbind obraznic în fața destinului animist etern. Paralizați de propria plăcere („we can do anything we want") sperăm, totuși, precum odată pesimistul Schöpenhauer, la o eliberare prin nirvana. Filozoful nu avea un urs, ci un pudel, numit Atma, ceea ce în sanscrită înseamnă Sufletul Lumii.
Cântece răsună, destine se consumă! Ritmuri muzicale, plângerile amare! Un urs pășește troglodit pe scenă. Fără aplauze! Simte o durere scârțâită în abisul ceresc al sufletului său. Orb, coboară treptele ființei în adânc. Singur! Acel urs orb sunt eu!
