Înfăptuitorilor Marii Uniri li se recunoaște viețuirea înaltă. Dar întregitorilor?
În paginile sale de publicistică, Ioan Alexandru detalia pe această idee a viețuirii înalte: „Ți se cere o înaltă viețuire în prezent ca să poți intra în dialog cu înalta viețuire a înaintașilor"; pe care Ioan Alexandru îi numea fiii luminii, cei care credeau în reflecția: Luminează-te și vei fi, voiește și vei putea!
Suntem purtătorii viețuirii înalte, cotropiți de cântarea înaintașilor, de credința că există Patria acolo unde se rostește adevărul? Din păcate, apropierea noastră de adevăr este de atâtea ori iluzorie, de parcă am fi cuprinși într-un dans pantomimic, anost și lamentabil. Osteneala lor, a fiilor luminii, era „lucru vecnicu și de la Dumnezeu vorbitoriu". Al nostru se pare e înghesuit în perfidia unei singure clipe, înstrăinată prin felul în care ignorăm locul în care suntem așezați să hotărnicim, cum argumentează Ernest Bernea în „Crist și condiția umană". Suntem oare ființe afirmative, punându-ne în lucrare darurile creatoare, fiind colaboratori ai Bunului Dumnezeu, preluând grația divină întru înălțarea spritului până la iluminare? Din păcate, clipa noastră stă sub semnul efortului minim, al necunoașterii, al improvizării. Se vorbește despre Centenarul Marii Uniri prin greșeli de neiertat de asimilare a evenimentului și printr-o grabă de a marca, spre liniștirea spiritului, prin date derizorii, evenimentul. Simțim, oare, că suntem în șirul jertfitorilor, călătorii prin vremuri care să descopere „sâmburele de lumină" care întreține lumea și viața? Câtă vigoare avem în a fi întregitorii Marii Uniri?
S-a sfințit, bunăoară, Aleea Marilor Bărbați ai Neamului la Sărmașu-Mureș, inspirată și trudnică idee a preotului Ilie Bucur, într-o regretabilă subiectivitate și evident egoism, din moment ce tocmai cetățenii de onoare ai Sărmașului nu au fost invitați...
Dar să ne reîntoarcem la cuvintele drepte ale lui Ioan Alexandru.
Fiii luminii sau cei vechi își găsesc, în vălmășagurile istoriei, rodire și frumusețare, prin duhul dreptății și al privegherii, al înțelepciunii și echilibrului, îndepărtându-se cu râvnă de fanatismul distructiv și spiritul de aventură, efemerul și nesemnificativul, trufia și disperarea. Fiii luminii întruchipează ființa Absolutului prin marea lor iubire, lupta cea grea pentru a fi oameni, darurile tainice ale vieții, sfințenia bucuriei și a vredniciei, miracolul pâinii și al vinului. Apar în istorie și viață cu îmbunarea chipului omenesc, spunându-ne că precum nu dispare umbra firului de iarbă, nu dispar ochii, glasul, sufletul, mâinile, cugetul, omul nefiind o absurditate, o zădărnicie, ci, dimpotrivă, purtătorul de putință în a ridica turnul-adăpost, turnul-casă, turnul-potir al iubirii neprihănite.
Ioan Alexandru îi cuprinde în metafora cuibului ceresc pe cei care „își repetau zilnic în toate cuvintele lor cine sunt, de unde vin, care au fost strămoșii lor, ce au făcut pilduitor, ce au greșit de asemeni". Cei vechi sunt temelie istorică și realitate vie, desolidarizarea de această temelie și această realitate însemnând aneantizare și îndepărtare de lucrarea cea bună. De aceea, întregește Ioan Alexandru, „să-i chemăm cât mai des și să ne bucurăm de ei", de viețuirea lor înaltă, asemănându-ne cu ei. Pentru a-l striga pe nume din istorie pe Neagoe Basarab, „trebuie să cobori într-acolo în strai și grai potrivit, altfel veghetorii lui nu-și descrucișează lăncile". Fiii luminii au sufletul convingător. Brâncoveanu, Eminescu, Blaga, Goga, Brâncuși, alăturându-li-se Păstorul și Meșterul cu jertfa lor pentru o viețuire înaltă, Horea, Iancu, Șincai, Ștefan, Mihai, dar și lemnarii, mocanii, semănătorii, clopotarul, Ioachim, Lelea Teodosia, ilustrează calea ființelor desăvârșite, a celor înfiați de veșnicie.
În imagine: Valentin Marica la Mormântul lui Ioan Alexandru, de la Mănăstirea Nicula.
