În contextul unor ample evenimente militare și politice care se succedau cu repeziciune, Adunarea Generală a românilor din Transilvania și Bucovina, împreună cu reprezentanți din vechea Românie, întrunită la 6 septembrie 1918 la sediul coloniei române din Paris, Avenue des Champs Elisées nr. 114, a ales „Consiliul Național Român provizoriu”, care, la 3 octombrie, a proclamat construirea „Consiliului Național al Unității Române”. Această unificare a energiilor românești devenise absolut necesară, întrucât activitatea paralelă a numeroase comitete naționale nu era de natură să reprezinte cu adevărat interesele națiunii române aflată atunci într-o situație dramatică. Pacea de la București din 7 mai 1918, impusă României de Puterile Centrale, situase țara noastră în afara rândurilor Aliaților. În condițiile încetării luptei noastre militare, se impunea cu acuitate continuarea luptei noastre naționale pe alte baze, printr-o susținută propagandă în favoarea revendicărilor românești, cu atât mai mult cu cât, Statele Unite, principalul factor al obținerii victoriei Aliaților, nu era semnatară a Tratatului de alianță a României cu Puterile Antantei.
Componența Consiliului, reprezentativă prin personalitățile care o alcătuiau, multe dintre ele cunoscute pe plan mondial, era următoarea: Președinte: Take Ionescu, fost vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al României; vicepreședinți: Vasile Lucaciu, fost deputat în Parlamentul din Budapesta, președinte al Ligii pentru Unitatea tuturor românilor, membru al Consiliului Național Român din Transilvania; Octavian Goga, membru al Consiliului Național Român din Transilvania; C. Angelescu, fost ministru; Jean Th. Florescu, fost vicepreședinte al Camerei. Membri: Vl. Athnasovici, fost senator; Sever Bocu, director al ziarului “Tribuna” din Transilvania; Paul Brătășanu, fost vicepreședinte al Camerei și Senatului; C. Basarab-Brâncoveanu, fost deputat; dr. Ion Cantacuzino, președinte al Federației Unioniste Române, profesor la Universitatea din București; I. L. Carargiu, fost senator; Parthenie Cosma, fost președinte al Consiliului Național Român din Transilvania; C. Costescu-Comăneanu, fost vicepreședinte al Senatului; C. Diamandy, fost ministru plenipotențiar; V. Dimitriu, profesor la Universitatea din Iași; D. Drăghicescu, fost senator; I. Găvănescu, fost senator, decan al Facultății de Litere din Iași; dr. Thoma Ionescu, fost rector al Universității din București, fost senator; D. G. Many, fost deputat, fost secretar general la Ministerul de Finanțe; S. Mândrescu, profesor la Universitatea din București; C. Mille, fost deputat, director al ziarelor “Adevărul” și “Dimineața” din București și al ziarului “La Roumanie” din Paris; G. G. Mironescu, profesor la Universitatea din București, fost senator; G. Moroianu, publicist din Transilvania; C. Sipsom, profesor la Universitatea din București; V. Stroescu, președinte al Comitetului Național Român din Basarabia; N. Titulescu, fost ministru; I. Ursu, profesor la Universitatea din Iași, publicist din Transilvania; colonel G. Văsescu, fost deputat; Tr. Vuia, doctor în drept.
Consiliul Național al Unității Române a desfășurat de la început și pe întreg parcursul existenței lui, o vie activitate - în diferite forme - contacte politice directe cu lideri ai statelor Antantei, articole publicate în ziare din aceste țări, interviuri ș.a.
Această amplă și intensă activitate pusă în slujba intereselor naționale ale României, ca și legăturile permanente cu reprezentanții consiliilor similare iugoslav, ceh și polonez, în vederea torpilării intențiilor de pace separată cu Austro-Ungaria, i-au atras recunoașterea oficială succesivă de către guvernele francez, englez și italian.
“Mi-ar face o deosebită plăcere - arăta Stephen Pichon, ministrul de externe al Franței, într-o telegramă adresată Consiliului - să intru în relații cu Consiliul Național al Unității Române, a cărui constituire a fost hotărâtă de Adunarea Generală a românilor și care a oferit președinția dlui Take lonescu”. La rândul său, secretarul de stat englez pentru afaceri externe, într-o scrisoare adresată președintelui Consiliului Național, nota:
“Mi-a făcut o mare plăcere să primesc scrisoarea dv.(...) în care mă informați asupra creării, sub președinția dv., a Consiliului Național al Unității Române (...) voi fi deosebit de bucuros să stabilesc relații cu un organism care reprezintă atât de veridic opinia publică românească și care s-a constituit sub președinția unui om care nu și-a pierdut niciodată încrederea în înfăptuirea finală a aspirațiilor juste ale poporului român”. În nota adresată Consiliului, ministrul de externe al Italiei, Sonino, consemna următoarele: “Scrisoarea (...) mi-a oferit ocazia să vă exprim simpatia profundă și constantă a guvernului italian față de aspirațiile juste și legitime ale poporului român”.
Nu erau, desigur, toate acestea simple exprimări diplomatice protocolare, ci expresia înțelegerii profunde a scopului participării, cu imense jertfe umane și materiale - a României în război. Iar această recunoaștere, - de la oficialitățile statelor Antantei până la nivelul opiniei publice a acestora era o chestiune vitală pentru viitorul națiunii române.
Au trecut o sută de ani și, peste toți și toate, peste oameni și lucruri s-a așternut pulberea vremurilor, nu însă și uitarea.
“Astăzi, - nota un mare gânditor român - când asupra tuturor acestor lucruri se poate rosti o judecată obiectivă, cuvine-se să le prețuim pe toate, potrivit valorii lor și să căutăm să le adâncim cunoașterea, pentru a le putea mobiliza din nou în ceasul în care împrejurările ar putea să ne ceară noi jertfe pentru apărarea lor”.
