Date fiind unele declarații și manevre politice în perioada recentă, postdecembristă, dar și în urma unor sesizări primite la redacție, pe tema drepturilor, sau a lipsei de drepturi ale minorităților naționale din România, cu toate că nu-mi stă în fire, voi face câteva rememorări din istoria trăită, pe viu, de mine, inserând, vrând-nevrând, date biografice. Precizez de la început că nu am fost și nici nu sunt membru al niciunui partid politic. Drept urmare, nu sunt manipulat de niciun individ. Cele așternute pe hârtie sunt realități trăite, care, indiferent pe cine și cât deranjează, va trebui să suporte.
LA BĂLAN
M-am născut la Târgu-Mureș, în anul 1954. Tatăl meu, Emil Conțiu, a fost inginer minier. Mama mea, Silvia Conțiu, a fost învățătoare, dar n-a profesat decât o scurtă perioadă de timp. N-a fost de acord tatăl meu ca ea să profeseze, fiindcă, în mentalitatea sa, mama trebuia să se ocupe de familie, de gospodărie. Din cele pe care mi le amintesc, tatăl meu a fost repartizat la minele din Bălan, județul Harghita, după ce a făcut un stagiu pe la minele de la Borșa, Baia Borșa, Cavnic, din județul Maramureș. În Bălan, pe atunci, un cătun cu foarte puține familii, cunoșteam doar încă trei familii de români, care aveau copii și cu care mă jucam. Aveam circa patru ani, când, într-o după-amiază, îl întrebasem pe tatăl meu că, de fapt, noi în ce țară trăim. Tatăl meu a rămas perplex. Mi-a răspuns, vădit surprins, că trăim în România. L-am întrebat în continuare, de vreme ce trăim în România, care este limba oficială a țării? Și mai surprins de întrebare, mi-a răspuns că, desigur, limba română. Rămăsesem derutat. L-am întrebat apoi, de ce vorbește toată lumea din Bălan în ungurește (secuiește) și de ce nu în românește? Mi-a răspuns, fiindcă ei sunt secui și nu știu să vorbească românește... A fost un răspuns foarte confuz pentru mine, fiindcă nu-mi clarifica prea multe. În acea perioadă, tatăl meu, văzând că minierii locuiau în niște bărăci din lemn, foarte improprii, și-a propus să regleze problema. A luat legătura cu vărul său, ing. Liviu Boieriu de la TCM Târgu-Mureș, și i-a cerut sprijinul pentru a construi blocuri pentru muncitorii din Bălan. A primit întreg sprijinul, finanțarea, proiecte, astfel că a început construirea primelor blocuri din Bălan, circa șase la număr, a Căminului Cultural cu sală de cinematograf, a unui magazin alimentar și altele. La minele din Bălan a fost șef birou investiții, dar mergea mereu pe șantierul de construcții pentru a verifica la fața locului cum se construiesc blocurile. Eu ajunsesem la vârsta la care trebuia să merg la școală. Împlinisem 7 ani. Sora mea, mai în vârstă cu doi ani ca mine, a făcut doi ani de grădiniță, la bunici, la Târgu-Mureș, apoi, primele trei clase primare la Liceul Unirea. La Bălan, atât grădinița, cât și învățământul primar era exclusiv în limba maghiară, astfel că părinții mei au decis să părăsească Bălanul. Tatăl meu avea deja câteva solicitări: la minele din Deva, la Târgu-Mureș, unde primise și chei de la un apartament în Piața Trandafirilor. Au început presiunile asupra tatălui meu, să nu plece din Bălan. Tatăl meu nu a cedat, pe motiv că era în joc viitorul copiilor săi. I s-a propus ca la școala din Bălan să înființeze o secție în limba română, unde mama mea, fiind învățătoare, să fie angajată și să preia clasa de secție română. Tatăl meu a refuzat. Așa se face că în primul an de școală am stat la bunicii din partea mamei, la Târgu-Mureș, și am urmat cursurile la Liceul “Unirea”, învățătoarea mea fiind Căliman Ileana, colegă de clasă și prietenă cu mama mea.
LA MIERCUREA-CIUC
După terminarea anului școlar, m-am întors la părinți, la Bălan, dar la sfârșitul verii, în 1962, ne-am mutat, provizoriu, la cabana de la Băile Jigodin, suburbie a orașului Miercurea-Ciuc. La începerea anului școlar, intrat în clasa a doua, am fost la Școala Generală nr. 2 din Miercurea-Ciuc. Învățătoarea noastră era Tamás Edith. Cum e și normal, cu toate că mai mult de jumătate din colegii mei erau secui, orele se țineau în limba română. După prima ședință cu părinții, la care participa mereu mama mea, mi-a spus că învățătoarea are o observație: o făceam pe translatorul, la fiecare oră de curs. Ce se întâmpla de fapt? Colegii mei secui aveau probleme frecvent cu înțelegerea cuvintelor în limba română. Eu observând acest lucru, le traduceam întrebarea sau răspunsul lor. Reproșul a fost că, în acest fel, le îngreunez procesul de asimilare a limbii române. Necunoașterea îndeajuns a limbii române, a limbii oficiale a statului, le limitează posibilitățile de afirmare profesională și socială. A trebuit să mă conformez. În toamna anului 1962, de la Jigodin ne-am mutat, tot provizoriu, în baraca unde era și vestiarul de la terenul de hochei pe gheață. Am stat acolo câteva luni, după care ne-am mutat în blocul de pe strada Lenin nr. 8, clădire care nu mai există acum, aflată pe atunci peste drum de fosta clădire a Poliției și în apropiere de Banca Națională. Când am trecut în anul trei de școală primară, în clădirea școlii s-a mutat Casa Pionierilor, iar clasele au trecut în clădirea Liceului Miercurea-Ciuc, o clădire impozantă, cu vechime de circa 400 de ani. În același an de studii, ne-am mutat pe strada Lenin nr. 13, lângă edificiul sediului PCR, un bloc construit pentru angajații Trustului Minier Miercurea-Ciuc, înființat în acel an, 1963, unde a fost transferat și tatăl meu, în funcția de șef birou investiții.
ÎNVĂȚĂMÂNT
Clasele III și IV le-am urmat la Liceul Miercurea-Ciuc, apoi gimnaziul, clasele V-VIII. Colegii mei de clasă erau în majoritatea lor etnici maghiari, dar care frecventau cursurile la secția română. Niciodată n-au fost între noi probleme legate de apartenența etnică. După cum relatau părinții etnicilor maghiari, și-au dat odraslele la școală la secția română fiindcă se gândesc la viitorul lor. Trăim în România și în caz că nu cunosc îndeajuns limba oficială a statului, nu vor putea să se afirme profesional. Profesorii, la rândul lor, erau și etnici maghiari care predau la secția română, fie exclusiv, fie la ambele secții. La orele de curs se vorbea numai în limba română. În pauzele dintre orele de curs vorbea fiecare după cum îi venea pe limbă.
ACTIVITĂȚI EXTRAȘCOLARE
Vreau să menționez că în acea perioadă am avut și o intensă activitate extrașcolară. În clasa a II-a m-am înscris la cercul de sport de la Casa Pionierilor, unde instructor l-am avut pe Kiss András. La cercul de sport am făcut tenis de masă și schi. După puțin timp, m-am înscris la cercul de pictură de la Casa Pionierilor, apoi a trebuit să intru în corul școlii și în echipa de teatru. În clasa a IV-a am intrat în echipa de gimnastică a Liceului, apoi în cele de atletism, fotbal, handbal, baschet și hochei pe gheață, haltere. Ehipa de hochei pe gheață s-a constituit în regim special, cu denumirea “Școala Sportivă Miercurea-Ciuc”, echipă în care am activat până în clasa a IX-a, și, câștigând turneul de la București pe terenul “Floreasca”, echipa noastră a intrat în Divizia Națională B de hochei a României. Antrenorii de la toate echipele de sport au fost etnici maghiari, dar niciodată nu s-a făcut caz de etnie. La fel a fost și în cadrul cercurilor de la Casa Pionierilor. Antrenorul vorbea cu fiecare pe limba lui, să fie bine înțeles. În toată perioada în care am activat în aceste echipe sportive, niciodată nu s-a pus, măcar din întâmplare, problema etnică. Se formează o mentalitate de echipă și se leagă prietenii indestructibile. Din clasa a V-a am început creațiile literare, iar din următorul an am intrat în cenaclul literar al liceului, coordonator fiind Eugen Buzoianu, profesor de limba română. Atunci am scris primele texte de proză umoristică, primele poezii și prima scenetă umoristică ce a și fost publicată în revista școlii, intitulată “Muguri”. Vreau să menționez că în toți acești ani de școală am fost premiant, premii obținute de la I la III.
ANI DE LICEU
A urmat admiterea în liceu. Fără să fi avut vreun meditator, am învățat singur și am intrat al 7-lea în ordinea descrescătoare a mediilor, din 90 de locuri disponibile. A fost anul în care mi-am cumpărat prima mea chitară acustică și am început să învăț să interpretez la chitară. În clasa a IX-a am alcătuit prima formație, în care eu am fost chitarist bas și solist vocal, la chitară solo am avut un prieten etnic român, la chitară armonie, un coleg de clasă secui, la tobe, un alt coleg, etnic rrom. Eram ca frații. Prima ieșire a noastră pe scenă s-a petrecut în anul 1969, la Căminul Cultural, la data de 2 mai, de Ziua Tineretului. În clasa a IX-a am început studiul celei de a doua limbi străine, engleza. În clasa a V-a am început limba franceză. Profesoara de limba engleză a fost Orbán Mária, etnică maghiară. Era o femeie deosebită, care vorbea șase limbi: română, maghiară, engleză, spaniolă, latină, germană. La prima oră de curs ne-a anunțat că ea va preda limba engleză după metoda Oxford. Asta însemna că nu va scoate niciun cuvânt, la ore, în afară de limba engleză. Așa a și fost. Nu ne-a vorbit decât în limba engleză. Ne-a arătat planșe, ne-a făcut desene pe tablă și ne-a spus cum se exprimă imaginea în limba engleză. În același timp, nu ne-a permis să facem notițe. Ne-a spus că ortografia engleză o vom însuși la momentul potrivit, altfel nu vom ști niciodată să scriem corect în engleză. Cu două săptămâni înainte de lucrarea de teză, în primul trimestru a clasei a IX-a, ne-am însușit și ortografia limbii engleze și am dat lucrarea.
NECAZURI IVITE PE NEPUSĂ MASĂ!
Cu toate că totul părea să meargă ca pe roate, în vacanța de vară, după admiterea în liceu și pe când eram la Târgu-Mureș, la bunici, am aflat că tatăl meu s-a îmbolnăvit de cancer, la ganglionii limfatici. Prognosticul a fost sumbru: maxim doi ani de viață. Tatăl meu, după ce se desființase Trustul Minier Miercurea-Ciuc, se transferase înapoi, la Bălan. Venea acasă miercuri și sâmbătă, până luni. Dar fiind și profesor la Școala Profesională de Mineri din Miercurea-Ciuc, îl aveam puțin timp lângă noi. După diagnosticare s-a transferat la IJGCL Miercurea-Ciuc, uzual, Întreprinderile Comunale, pe postul de inginer-șef. Deoarece în această perioadă a stat mult timp în Clinica Medicală I din Târgu-Mureș, am renunțat la toate activitățile extrașcolare. La începerea clasei a X-a secția reală, pe data de 9 octombrie 1970, tatăl meu a decedat. În luna februarie a anului următor, cu mama și sora mea, ne-am mutat înapoi, în Târgu-Mureș, iar eu, în trimestrul III din clasa a X-a, m-am transferat la Liceul “Al. Papiu Ilarian”, unde l-am absolvit în anul 1973.
PE LÂNGĂ ȘCOALĂ
Rememorând acea perioadă, pe ansamblu, nu pot afirma că ar fi fost manifestări de ură interetnică între colegii de clasă, în toți anii de școală de la Miercurea-Ciuc, între colegii echipelor de sport sau altele. Nu au fost astfel de manifestări de genul acesta nici între vecinii de bloc și cei care ne cunoșteam. Am avut parte, totuși, de multe hărțuieli. Acestea erau venite din partea unor indivizi care, probabil acasă, primeau o “educație” dubioasă. Voi relata doar două întâmplări.
O ÎNTÂMPLARE
După ce am dat admiterea în liceu, înainte de a petrece vacanța de vară la Târgu-Mureș, părinții mei l-au invitat pe vărul meu din Târgu-Mureș, Valer Someșan, acum medic stomatolog la Piatra Neamț, să petreacă două săptămâni la noi, la Miercurea-Ciuc. Într-o zi, mama ne-a trimis să cumpărăm carne de la măcelărie. Erau două măcelării în urbe și acolo se aducea carne de două ori pe săptămână. Se formau cozi până să înceapă vânzarea. M-am așezat la coadă cu vărul meu. Între timp, sosește o prietenă de-a mea, de vârsta vărului meu, cu un an mai tânără decât mine, dar colegă la echipa de handbal a liceului, la echipa de fete. Discutam una și alta. După puțin timp, un individ care era în spatele meu, în vârstă de circa 30 de ani, urlă la mine “să terminăm conversația asta în spurcata limbă valahă. Dacă vrem să vorbim în valahă, s-o facem peste Carpați și să plecăm acolo”, vorbe transmise într-o limbă secuiască neaoșă. În replică i-am transmis, pe aceeași limbă, o înjurătură care-l recomanda să-și reîncepă perioada intrauterină a vieții. Tipul consternat, urlând, invită oamenii din jur să-și exprime părerea față de cele spuse de mine. De vreme ce nu a obținut reacția așteptată, i-am adăugat că, în caz că va întâmpina dificultăți, îl ajut eu. Am plecat acasă, fără să mai cumpăr carne...
ȘI ÎNCĂ UNA
Un alt episod a fost când mama mă trimise la magazinul alimentar din apropiere, să cumpăr ceva alimente. Eram în clasa a VI-a. După ce făcusem cumpărăturile, când dau să ies din magazin, văd la ușă doi derbedei. Erau mai în vârstă decât mine cu vreo șase ani. Ușa magazinului era cu sticlă, iar ei, de afară, îmi fluturau bricegele deschise și mă invitau să ies. Era clar. Erau doi inși, iar eu nu aveam briceag la mine. Norocul meu a fost că în magazin era și doamna Barabaș, vecină de bloc. Îi spun care e problema.
Mi-a spus să fiu liniștit. Am ieșit împreună și a sărit cu gura pe derbedei, care, vrând-nevrând, s-au împrăștiat și noi am ajuns cu bine acasă.
Întâmplările de acest gen au fost multe la Miercurea-Ciuc, pe care le-am trăit. Dar luat la modul general, afirm că secuii, așa cum i-am cunoscut eu, pe marea lor majoritate, sunt oameni foarte cumsecade, foarte departe de mentalitatea derbedeilor politici care-i instigă și vor cai verzi pe pereți... Luat în ansamblu, în perioada în care am locuit în secuime și-a avut farmecul aparte. Am avut parte de mult sprijin din partea lor când am avut nevoie. Dar pe liderii lor politici nici Dumnezeu nu-i poate înțelege. Mai degrabă niște medici psihiatri...
Foto: Liceul Miercurea Ciuc, azi Colegiul Național “Marton Aron”
