“A judeca înseamnă a gândi, și nu a da ordine...”
Lumea s-a schimbat și, ca atare, apar cuvinte noi, dar și cele vechi își schimbă semnificația. Cuvântul “interceptare”, de exemplu, n-avea nicio semnificație în secolul trecut. Acum a devenit o problemă de “viață și de moarte”. Dacă ai fost interceptat, te poți trezi cu o bombă în cap, dacă “meriți” acest lucru, dacă nu, vei avea parte de un proces corect, în care nu mai poți să contești ceea ce ai zis vreodată la băutură sau la necaz, căci ai fost înregistrat. Oricum, chiar dacă nu te primește, nici ca martor, n-ai să mai dormi liniștit niciodată, fiindcă, nu-i așa, nu-ți mai poți retrage cuvintele înregistrate. Pentru orice eventualitate, se zice, se vor înregistra toate convorbirile telefonice. Să fie acolo! Nu mai vorbim de cele netelefonice de prin pereți, căci erau folosite și de comuniști.
Dar și cuvinte vechi, ca “tortură” și “torționar”, își dobândesc valențe neașteptate. Nu e bună tortura, dar depinde cine o face, unde o face și când o face sau a făcut-o. Și, în plus, trebuie adăugat și faptul că tortura are semnificații diferite: pentru foștii deținuți e o crimă, pentru cei care o practicau sau o mai practică este un mijloc “terapeutic”!
Am spus-o însă și o repet, studiul termenilor juridici, cu semnificațiile lor, reprezintă doar primul pas, enciclopedic sau nu, pe calea gândirii juridice, care presupune și legăturile dintre termeni. Ele, nu întâmplător, se numesc tocmai “judecăți”. Aceasta, chiar dacă judecătorii le spun sau nu “sentințe”. Ceea ce înseamnă că, fiind judecăți, sentințele sunt, la rândul lor, ca și judecățile, adevărate sau false. De unde urmează că orice sentință este și trebuie să fie discutabilă și discutată, adică trebuie să fie gândită, să fie dezbătută, să fie argumentată sau respinsă, până când va deveni evidentă pentru toată lumea și nimeni nu se va mai duce pe la CEDO sau pe la alte Porți occidentale sau orientale să i se facă dreptate sau, chiar dacă se va duce, va pierde și va plăti cheltuielile de judecată.
Zeița justiției este legată la ochi nu pentru a nu mai discuta, căci altfel ar fi legat-o la gură, ci pentru a nu fi părtinitoare, pentru a se face că nu știe cu ce borfași are de-a face și a lăsa balanța să decidă de partea cui este dreptatea.
Însă, dacă este vorba de discuții, de argumentări și demonstrații, atunci trebuie lăsată lumea să vorbească. Independența justiției nu înseamnă interzicerea comentariilor. Dar, doamnelor și domnilor, există o știință veche de când lumea, cel puțin a noastră europeană, de la Aristotel citire, care se ocupă tocmai cu studiul termenilor, al judecăților și al raționamentelor, adică al argumentărilor și al demonstrațiilor. Aceasta este logica. N-ar trebui oare ca justiția, în afara interceptării noastre “cea de toate zilele”, să se ocupe și cu logica, cu știința argumentării? Astfel încât judecătorul să facă distincția dintre dovadă și demonstrație și viceversa, căci, uneori, poți găsi dovezile infracțiunii, dar n-ai argumente pentru a incrimina pe cineva, iar alteori faci demonstrația, dar îți lipsesc dovezile. Te învață Aristotel cum să procedezi, apropo de investigație, prin “căutarea termenului mediu” (inventio medii) și apelul la celebra “punte a măgarilor” (pons asinorum) pe care nu se știe câți “juriști” de la particoler vor reuși
s-o treacă.
Se va spune că s-a mai încercat așa ceva. A fost și la noi o perioadă în care s-a practicat “logica judecătorească”, iar imparțialitatea cu partinitatea, prelungită până în zilele noastre.
O întâmplare a făcut ca și pe vremea comuniștilor să fie predată un timp, la Facultatea de Drept a Universității din București, o materie numită “logica juridică”. Până atunci, prin anii '60 și ceva din secolul trecut, la Drept se preda logica generală, o făcea profesorul Radu Stoichiță, de la Facultatea de Filosofie, cu oarecare interes din partea studenților. Ajungând însă profesor la Filozofie, Academicianul Grigore Moisil, din cauza unor divergențe cu conducerea Facultății de Matematică, s-a oferit el să predea la Drept “logică juridică”, o disciplină la modă pe vremea aceea (...) Și, cum știa să o facă, prin talentul său oratoric, a trezit entuziasmul studenților de la Drept. Dar nu s-a rezumat la aceasta, ci a început și un serial de articole, pe care le publica în revista “Contemporanul”, și multe discuții în favoarea logicii juridice și, curios, împotriva Dreptului Roman, pe care îl considera învechit și inutil. Ceea ce, cum era și firesc, a stârnit adversitatea profesorilor de la Drept, care nu aveau însă curajul să-l înfrunte pe “Marele Moisil”.
O altă întâmplare, de data asta nefericită, a făcut ca ilustrul matematician și logician să moară în Canada și, datorită faptului că Facultatea de Filosofie funcționa pe vremea aceea în clădirea Dreptului de lângă Opera Română, catafalcul a fost așezat în holul mare din fața intrării în Aulă, iar la ceremonia funerară trebuia să participe și profesorii de la Drept. Atunci s-a întâmplat un lucru memorabil. Când s-au adunat profesorii, șeful catedrei de la Dreptul Roman le-a spus: “Vedeți, tovarăși, cine luptă împotriva Dreptului Roman moare!”. Avea perfectă dreptate, numai că au murit de atunci și apărătorii Dreptului Roman. Și ne-am trezit, mai zilele trecute, că profesorii de la Drept luptă împotriva Ministerului Educației care propune, tot umblând după reduceri, scoaterea din programă a Dreptului Roman și a Istoriei Dreptului. Ar fi mare păcat!
Să ne bucurăm, totuși, că a venit vremea judecătorilor, că s-a urnit Enciclopedia Juridică și sperăm că vor urma și tratatele de logică judecătorească, până când se va convinge oricine că a judeca înseamnă și la noi a gândi, și nu a da ordine. Că va mai trece o vreme până atunci este o altă problemă. Timpul este răbdător și se vor face încă multe greșeli, fără a fi cineva pedepsit. Doar atât că, după unii prezicători, se cam apropie sfârșitul lumii și, cu sau fără voia noastră, vom fi judecați cu toții, deși, de ce să n-o spunem, parcă judecătorii meritau să fie judecați mai repede.
(din vol. La Porțile Împărăției, Ed. Contemporanul, București 2016)
N. red. Acad. Alexandru Surdu, membru titular al Academiei Române filosof, doctor în filosofie. Este președintele secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române, director al Institutului de Filosofie și Psihologie “Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române. În 1996 a obținut Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică, istorie literară și eseu “Octav Șuluțiu”. În anul 2004 a fost distins cu Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de cavaler. I.S.
