Alba Iulia se numără printre puținele localități din țara noastră, care au fost predestinate să ocupe un loc de cea mai mare importanță în istoria poporului român, din îndepărtata preistorie și până în contemporaneitate. Oraș bimilenar, învăluit în nimbul legendar al unor mari evenimente istorice, Alba Iulia s-a întipărit adânc în mintea și inima poporului român. El apare, peste veacuri, în conștiința fiecărui român ca un simbol al jertfelor și biruințelor în lupta pentru eliberare socială, independență și unitate națională. Această străveche așezare este o mărturie grăitoare a iscusinței și talentului creator al înaintașilor noștri, care au reușit să mențină aici un puternic centru de civilizație ce s-a dezvoltat de-a lungul vremurilor. Oraș al gloriei străbunilor, oraș al marilor dureri, Alba Iulia avea să devină, prin actul de la 1 Decembrie 1918, după jertfe de secole, altarul realizării marelui ideal al poporului român: unitatea politică.
Iată care sunt cuvintele cu care Ioan Alexandru caracterizează cetatea Marii Uniri, Alba Iulia:
“Fiecare popor are câteva cetăți sfinte în jurul cărora s-a urzit ființa sa națională, acele locuri hotărâtoare, blândele Ierusalime ale neamurilor ce-mpart lumina păcii și a bucuriei, a răbdării și a nădăjduirii de-a lungul vremii fiecărei generații. O astfel de cetate sfântă este Alba-Iulia pentru sufletul nostru. Aici am plâns și suferit cel mai mult, și tot aici am avut parte de cele mai mari bucurii. Cu lacrimi amare, într-o iarnă cumplită am urmărit îngroziți roata cu dinți de oțel zdrobind mădular după mădular preasfintele trupuri ale țăranilor Horia și Cloșca. Aici, pe Dealul Furcilor, neamul nostru de iobagi transilvani a fost spânzurat cu capul în jos, de pe această furcă a ispășirilor sângele scurs din trupurile schingiuite s-a prelins în peștera nopții pământului de la poala Munților Apuseni, în acești munți desvlăguiți și ei de sapele și târnăcoapele căutătorilor de averi ai mileniilor mai multor imperii ce și-au asudat caii sub oștiri, în goană după aurul geților nemuritori. Spun poeții că unde prisosește durerea, sporesc și puterile mântuirii. Alba Iulia este, în egală măsură, și cetatea învierii ființei noastre naționale. Pe calul său alb, Mihai Viteazul pășește ca un împărat bizantin spre porțile redeschisei Mitropolii ale cărei chei fierbinți, moșii noștri dreptcredincioși le-au trecut, din mână în mână, din vremi apostolice. Peste câteva decenii, de aici va pleca spre casele tuturor românilor Noul Testament de la Bălgrad în limba noastră. Cu căciula în mâini, aici la Alba Iulia, în 1918, într-o iarnă sfântă, înzăpeziți, ajunși din toate vetrele Transilvaniei, o sută de mii de țărani români pecetluiesc cu lacrimile bucuriei, ceasul unirii tuturor românilor sub sceptrul de aur al Luceafărului de ziuă, ce priveghează de-a pururi această Horă Patrie strânsă roată, umăr la umăr, pentru veci în jurul Carpaților”. Iată ce frumos spunea Ioan Alexandru în decembrie 1976. Prin cuvinte magistrale redă cărturarul Ioan Alexandru, imaginea simbolului unității naționale a românilor - orașul Alba Iulia, orașul în care se împlinește marele deziderat al poporului român, unitatea statală, pentru care neamul românesc s-a jertfit secole de-a rândul.
Ioan Alexandru se referă la cele mai importante crâmpeie din viața orașului Marii Uniri. Vorbește despre jertfa eroilor Horia și Cloșca, ale căror trupuri au fost sfârtecate fără milă. Ridicarea la luptă a țărănimii iobage din 1784, reprezintă prima mare mișcare revoluționară românească cu un pronunțat caracter social și național, marcând criza societății feudale, începutul procesului revoluționar de înlăturare a feudalismului. Această răscoală reprezintă un punct de răscruce în istoria Transilvaniei, nu numai prin amintirea neștearsă pe care a lăsat-o în sufletul poporului, păstrată în atâtea cântece închinate celor trei eroi, nu numai prin marele ecou pe care l-a avut în țările Europei, dar și prin urmările ei practice imediate. Ioan Alexandru vorbește în acest text remarcabil și despre marele erou și domnitor Mihai Viteazul, cel care a intrat în cetatea Alba Iuliei, fiind întregitor de țară. Prima unire politică a tuturor românilor era înfăptuită de Mihai Viteazul. O singură stăpânire și o singură cârmuire se întindeau acum peste întregul pământ locuit de poporul român. Ioan Alexandru amintește și de literatura teologică veche, făcând referire la Noul Testament de la Bălgrad. Noul Testament a văzut lumina tiparului la Alba Iulia, la 20 ianuarie 1648. Trebuie subliniat, în mod deosebit, faptul că aceasta este prima traducere integrală a Noului Testament tipărită în românește. Apoi, cărturarul Ioan Alexandru vorbește despre realizarea celui mai important eveniment din istoria poporului român: realizarea Marii Uniri. Convocarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia a fost întâmpinată în toată Transilvania cu o nemărginită bucurie și însuflețire. Momente importante au dus, pas cu pas, către înălțătoarele și neasemuitele clipe din 1 Decembrie 1918. Prin proclamarea unirii Transilvaniei cu România, s-a încheiat procesul legic al desăvârșirii statului național român. Unirea a constituit expresia voinței libere și conștiente a maselor largi populare. Unirea românilor într-un singur stat, în 1918, a fost pregătită cu secole înainte, pentru că ea însemna o străduință firească pentru cei de aceeași origine și limbă, de pe ambele versante ale Carpaților, să trăiască pe vecie împreună.
Avem, așadar, în fața ochilor noștri sufletești, un text remarcabil, în care cărturarul Ioan Alexandru se referă la “cetatea suferinței și a bucuriei”, Alba Iulia, cetatea Marii Uniri, orașul simbol al unității naționale a poporului român. După ce prezintă cele mai importante crâmpeie din viața Alba Iuliei, prezentând, totodată, și suferința de veacuri a poporului român, Ioan Alexandru se referă, în chip cu totul magistral, la visul împlinit, la visul devenit realitate, unitatea poporului român.
