În volumul memorialistic “Mai este oare acesta un om?”, scriitorul și chimistul italian Primo Levi evocă răstimpul petrecut în lagărul de muncă Buna - Auschwitz, vorbind despre desființarea și recuperarea demnității umane. Iată cum consemnează noaptea de dinaintea plecării contingentului de evrei din lagărul de concentrare de lângă Modena la Auschwitz:
“Fiecare își lua rămas bun de la viață cum se pricepea mai bine. Unii s-au rugat, alții au băut peste măsură, alții s-au îmbătat cu ticăloșia disperării de pe urmă. În schimb, mamele grijulii au făcut noapte albă ca să pregătească mâncarea pentru călătorie, au spălat copiii și au făcut bagajul; în zori, firele de sârmă ghimpată erau acoperite cu rufe de copii, întinse ca să se zbicească în vânt; nu au uitat de feși, de jucării, de perne și de sutele de mărunțișuri de care numai ele au idee și de care copiii au în orice situație nevoie. În baraca 6 A locuia bătrânul Gattegno cu soția, cu mulți copii, nepoți, gineri și nurori harnice. Toți bărbații erau tâmplari; veniseră din Tripoli după numeroase și îndelungi călătorii; avuseseră întotdeauna la ei sculele de meseriaș, obiectele de bucătărie, armonicile și vioara ca să cânte și să danseze după ziua de muncă. Erau oameni veseli și cucernici. Femeile lor, tăcute și iuți, au fost primele care au terminat pregătirile de călătorie ca să le rămână timp de doliu; când totul a fost gata, turtele coapte, traistele legate, s-au descălțat, și-au desfăcut părul, au pus pe pământ sfeșnicele de înmormântare, după obiceiul străbunilor, și s-au așezat pe jos în cerc, pentru jelanie; toată noaptea s-au rugat și au plâns. Noi ne-am oprit în grup la ușa lor și în suflet ne-a pătruns durerea.”
