Florea Bogdan - personalitate de seamă a Reghinului (III)

Distribuie pe:

Din 1912 este membru pe viață al Astrei, membru corespondent al Secțiunii tehnico-industriale a Asociațiunii, membru fondator al Reuniunii învățătorilor români (1912) și membru pe viață al Societății pentru crearea unui fond de teatru român (1910).

După izbucnirea Primului Război Mondial primește ordin de chemare la Regimentul honvezi din Târgu-Mureș și este trimis pe frontul din Galiția, unde avea sub comandă un pluton de români, majoritatea din jurul Reghinului. “Am pornit pe front cu tricolorul pe piepturi, cântând Deșteaptă-te române”, consemnează în amintirile sale.

Pe frontul din Galiția este grav rănit, fiind nevoit să se întoarcă acasă. Rănit la braț și la picior este operat în condiții de companie și evacuat la un spital din Cluj, iar pentru refacere la spitalul din Bistrița, unde se afla și familia sa, soția și cei doi copii.

Gândul de a trece Carpații, pentru a lupta alături de Armata Română, s-a realizat. Și-a lăsat familia lângă frontieră la Șercaia, unde avea un cumnat, și de la Râșnov, travestit în tăietor de lemne, cu călăuze locale, ajunge la Azuga și, de aici, cu trenul la București.

Cu o recomandare de la guvernatorul Băncii Naționale, este primit de primul ministru al țării, I.C. Brătianu, pe care îl roagă să fie înrolat în armata română. Este repartizat ca angajat civil la Biroul informații și contrainformații a Marelui Stat Major, unde, printre altele, traducea și redacta buletinele informative ale agențiilor de presă germană, austriece și ungurești.

În timpul războiului, acțiunile lui Florian Bogdan, pe linie de informații și contraspionaj, s-au dovedit deosebit de utile. Despre toate aceste evenimente, istoricul și profesorul Nicolae Balint ne oferă multe informații în numeroase publicații, dintre care menționăm, ziarul Curentul internațional, 2010, sub titlul “În bătălia pentru Transilvania, Spion în slujba Majestății Sale, cu multe amănunte despre activitatea lui Florian Bogdan. Sub titlul “Comandant al Detașamentului Borsec”, locotenentul Florian Bogdan, încadrat cu 10 oameni, a acționat în zonele Borsec, Toplița, Gheorgheni, Bilbor, a reușit să creeze breșa necesară în dispozitivul austro-ungar anihilând dispozitivul de pază de pe frontiera cu România. Punctul de comandă a Detașamentului “Borsec” a fost Toplița, în castelul baronului Urmanczy, unde se pregătește bătălia pentru defileul Mureșului și cucerirea Reghinului, având ca obiectiv înaintarea spre Târgu-Mureș și Valea Târnavelor, unde urma sa se facă joncțiunea cu Armata a 3-a. Nu are fericirea de a se cuceri Reghinul, cu casa pe care a bombardat-o cu tunul, căci în noaptea de 27 septembrie se ordonă retragerea generală. Casa cu foișorul era a locotenentului Florea Bogdan.

La București activează în cadrul Comitetului refugiaților din Ardeal și se alătură forțelor care militau pentru intrarea României în războiul de reîntregire, dintre care menționăm pe Nicu Filipescu, Constantin Miile, Delavrancea, Xenopol, dr. Istrati, Simion Mândrescu etc.

Împreună cu Topârceanu și Picoș înființează “Comitetul refugiaților din Ardeal”, comitet care se ocupa cu înregistrarea și plasarea refugiaților din Transilvania. În 15 martie 1915 participă la Congresul românilor de peste hotare aflători în țară, unde își afirmă crezul și voința de unitate națională. Efectuează măsurători și lucrări hidrografice, tipărește și publică “Planul orașului București, cu indicator alfabetic al străzilor”.

În primăvara anului 1916, la cererea primului ministru I. C. Brătianu publică lucrarea “Desnaționalizarea românilor ardeleni sau politica agrară ungurească”.

Locotenentul Florea Bogdan a participat, alături de Armata a IV-a română, pe frontul din Transilvania, îndeplinind misiuni de informații și contraspionaj, iar după retragerea în Moldova a fost repartizat la Marele Cartier General cu misiunea de informații și a activat, de asemenea, în cadrul Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria. Pentru merite deosebite a fost decorat cu Ordinul “Coroana României” cu spade în gradul de Cavaler, prin Decretul nr. 1066, din 11 mai 1918, și avansat la gradul de căpitan.

La Iași, activează în cadrul Comitetului național al românilor emigrați din Austro-Ungaria împreună cu Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Ion Nistor, Sever Bocu etc.

Participă la a doua campanie de eliberare a Transilvaniei, ca atașat pe lângă trupele generalului Moșoiu, trăind, totodată, clipele fericite ale Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

După demobilizare, face parte din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, unde conduce resortul lucrărilor publice.

Ca deputat, în primul Parlament al României Mari, în discursul său elogiind armata spunea: “Soldatul român a fost cel care a câștigat cu arma în mână, drepturile poporului român”. În anul 1920 pune bazele organizației locale a Partidului poporului. Pentru merite deosebite și aprecieri asupra activității desfășurate, este ales deputat și în a doua legislatură, iar în 1926 îndeplinește și funcția de prefect al județului Mureș.

Menționăm un alt aspect al activității lui, ca președinte al Societății meseriașilor din Reghin, 1919-1923.

Datorită preocupărilor lui, în 1920 se înființează primul liceu românesc din Reghin, care un timp i-a purtat numele. Timp de un an a profesat în această instituție de învățământ, de care se ocupă în continuare și în calitate de președinte al comitetului școlar.

De asemenea, împreună cu Emil Cocoș, deschid librăria “Cartea românească” de unde se puteau cumpăra sau împrumuta cărți, înființează o tipografie românească în care, între anii 1923-1931, s-a tipărit organul de presă “Glasul poporului, director-proprietar ing. E. Bogdan”, în paginile căruia s-au publicat articole cu o tematică variată, politică și culturală, învățământul secundar, ideea națională, revizionismul etc.

În timpul Dictatului de la Viena se refugiază cu familia în București, unde tipărește și publică “Harta românilor de pretutindeni”.

După recucerirea Transilvaniei de Nord revine acasă, unde alături de alți intelectuali a suportat cu stoicism represaliile regimului comunist, când i se retrage pensia, i se naționalizează casa, fiind și arestat, amendat pentru că nu făcea la timp însămânțările pe moșia moștenită în comuna Fărăgău.

A încetat din viață la 9 noiembrie 1965, la vârsta de 90 de ani, lăsând posterității imaginea unei personalități viguroase, a unui patriot înflăcărat.

(Sfârșit)

 

Lasă un comentariu