În vremea Barocului, s-a încercat realizarea unei arhitecturi care să reprezinte Idealul, Ordinea, Armonia într-o lume a chaosului. Azi, într-o lume a esteticului, chaosul e la el acasă. Dar câtă libertate de exprimare are, are voie să aibă, esteticul? Există limite impuse dorinței de a dispune în mod absolut de propriul corp? Îl pot mutila, de pildă? Sau înfrumuseța? Sau extinde?
O să revin la întrebarea lui K. Berger “am un corp, sau sunt un corp?” și o să încerc să identific răspunsul, aplicând raționamentul filosofului Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831), care zice că existența Eu-lui meu depinde de conștientizarea existenței unui obiect, în speța de față fiind vorba de corpul meu. Dar și corpul meu trebuie să fie conștient de existența Eu-lui meu. Exist doar pentru mine sau și pentru corpul meu? Existăm, ne conștientizăm unul pentru altul. Extindem raționamentul și întreb: exist doar pentru mine sau și pentru un altul (“für mich einen sein, oder für einen anderen sein”)? Exist doar pentru mine sau și pentru Dumnezeu? În persoana lui Hristos, Dumnezeu ne demonstrează că există și pentru noi. Obiectele, zice Hegel, nu pot fi gândite decât ca existente pentru ele însele. Asta înseamnă că, dacă, corpul omenesc este privit în el însuși doar ca un obiect, el poate fi tratat cu indiferență. I se atribuie valoare de obiect. Dispun de el după bunul plac. Dacă, în schimb, corpul meu nu este doar un simplu obiect, ci este chiar Eu, atunci identificarea aceasta anulează alteritatea corpului și port responsabilitatea faptelor mele în raport cu mine, cu sinele meu, dar și cu Dumnezeul meu, alteritatea divină absolută, după al cărui chip Eu, Omul-trup și suflet, și nu doar unul dintre ele, am fost creat. De aici îmi revine și obligația respectului față de celelalte persoane, trupurile vii cu care intru în relație. Așadar, mutilarea sau agresarea propriului trup sau al altuia este un atentat la divinitate. De aceea și legile laice în vigoare interzic acest lucru. Esteticul, în general, și al trupului în special, ar trebui să țină cont de această realitate și să se supună regulilor moral-creștine și sociale existente. N-a fost cazul lui Iisus, al cărui trup a fost desfigurat estetic fără milă. El și-a acceptat destinul, nu s-a travestit... estetic!
Așa cum aminteam, nu doar corpul uman este supus perfecționării, extinderii, ci și spiritul său. Pe lângă moștenirea genetică și factorii epigenetici la nivel bio-molecular, se constată o mutație la nivel spiritual prin socializare. Acum vedem și știm că omul nu împlinește raționalul, ci își urmează legile inimii. Și mai știm că inima necurată, decupată sau izolată de rațional (Rațiunea divină) este izvorul unui estetic mincinos, înșelător, viclean și chiar fictiv (Mc.7,21-23). În cele din urmă, omul ajunge sclavul lui. Asta poate însemna suferință, sărăcie intelectuală, totalitarism, revoluții interioare, depresii și frustrări psihice. Se caută vindecarea prin mediile de socializare! Omul veacului nu vrea să fie exclus din tărâmul Media, precum cel din regatul Sevarambilor, descris de Denis Vairasse, așa că face orice-i stă în putere să corespundă trendului estetic al timpului său. Un fel de nivelare estetică impusă astăzi de autoritățile competente din domeniu. Vă reamintesc că Thomaso Campanella, în secolul al 16-lea d. Hr., scria lucrarea utopică Orașul Soarelui, unde era prezentat modul în care un stat dictatorial nivela prin legi și decrete viața cetățeanului pentru ca să i-o facă, cât mai ușoară și frumoasă! Exista totuși pedeapsa cu moartea pentru femeile care se machiau din dorință estetică! (“deshalb sollte jede Frau mit dem Tode bestraft werden, die ihr Gesicht schminkt, um schön zu wirken”).
Veacul al 19-lea se constată a fi cel mai sărac de conținut metafizic, cotropit parcă de o criză a filosofiei datorită abdicării ei de la rațiune (“instrumentul ei cel mai de seamă”), de unde și haosul spiritual, lipsa ordinii, disciplinei în gândirea contemporană (Nae Ionescu). Esteticul pare că bate filmul la ambele capitole, material și spiritual. Iar faptul că omul se crede și afirmă drept Designerul absolut, idolatrizându-și propriul estetic - selfie antropologic, mă trimite cu gândul la tragica lui autoamăgire și păcăleală. Porunca Decalogului, să nu minți, ar trebui accentuată: să nu te minți! Esteticul efemer ne minte! Aș vrea să ne amintim versetul de la Fac.3,21: “Apoi a făcut Dumnezeu lui Adam și femeii lui haine de piele și i-a îmbrăcat cu ele”. Din perspectiva teologiei ortodoxe, trupul material al omului primordial pierde harul divin prin păcat, devenind unul grosier, învârtoșat, sălbăticit și gol. Hainele de piele în care a fost îmbrăcat de divinitate (nu s-a îmbrăcat singur!) metaforic-simbolic reprezintă animalitatea, căderea în biologic a ființei umane, adică supunerea ei instinctelor imediate și inferioare. Având în vedere această stare de fapt, aș afirma că esteticul nu este altceva decât o încercare umană eșuată de a recapitula în efemer nemurirea frumuseții paradisiace pierdute de protopărinții noștri Adam și Eva, transmisă genetic și epigentic de la o generație la alta, până în zilele noastre. Dumnezeu, zice Nae Ionescu, poate fi înlocuit cu patria sau umanitatea. Eu aș adăuga și cu esteticul. Lui îi stă împotrivă doar Icoana. Ea ne descoperă frumusețea unui alt Designer. Dar ea și El, chiar în lume fiind, nu sunt din lumea aceasta! Cel care reușește să întruchipeze și să reflecte la nivel maxim Frumosul în lume este Sfântul.
Dumnezeu ne creează ca suflete vii, moștenind un corp anume de la părinții noștri pe care trebuie să-l mântuim. Avem, așadar, un destin hristic în noi și o dublă origine: Dumnezeu și părinții biologici. Adam și Eva au fost creați doar la nivelul gândirii Sale. Dumnezeu a gândit, și-a imaginat un plan estetic al creației. Unul bun, așa după cum chiar El recunoaște. De aceea, creștinismul este o religie a strămoșilor, strămoși care își au rădăcina într-un Frumos preexistent creației, iar urmașii au menirea hristică de a-i mântui, de a le duce mai departe crucea, adică alterarea lor estetică, decăzută. Altfel spus și inspirat de părintelui Ghelasie Gheorghe (mănăstirea Frăsinei), afirm și susțin ideea că noi suntem urmașii mesianici, dar și mântuitorii Frumosului decăzut în estetic. De aceea, pruncuciderea și avortul este un atac la mântuirea personală, pentru că ne ucidem proprii izbăvitori, mântuitori, și nu doar ai noștri, ci și ai neamului nostru și ai lumii întregi! Suntem ucigători de Frumos! Ne-am adaptat unui estetic decăzut, profan. Nu ajunge! Când a creat Dumnezeu lumea bună, a fost seară și a fost dimineață. Acum nu mai e!
Esteticul idolatru al lumii contemporane este reflectat și la nivelul limbajului, care a rupt orice legătură cu divinitatea și se complace în trivial. Esteticul poate fi și chiar este trivial, obscen, vulgar, indecent. E de-ajuns să privim câteva opere, zise de artă, actuale pentru a ne convinge. Cuvântul și imaginea pot și ucide, nu doar zidi! Devalorizarea lor este tot opera omului Designer de azi. El a răstignit limbajul, imaginea, trupul, mintea, sufletul și însăși viitorul omenirii pe crucea care va sta la căpătâiul mormântului civilizației umane condamnate de autenticul și veșnicul Frumos, la întunericul cel mai din afară, unde viermle nu doarme și focul nu se stinge, unde va fi plângerea și scrășnirea dinților. Mă îndoiesc că noul Designer va mai avea lacrimi și va mai știi ce sunt aceia dinți. În cele din urmă, esteticul nu bate filmul! Dar tragedia e că acel spirit revoluționar din anii '68 (Geist der Revolution) are astăzi încă puterea de a ucide destinul hristic din noi! “Schluss mit der Wirklichkeit” (gata cu realitatea) citesc pe un flyer care mă invită să particip, în toamna lui 2018, la o expoziție arhitecturală din oraș, avertizându-mă însă asupra impactului puternic pe care esteticul revoluționar, specific unei culturi de tip Pop și de consum, îl va avea asupra mentalității și propriei mele conștiințe.
Arta, cultura, esteticul sunt domenii nelipsite din viața noastră de zi cu zi. Ceea ce pe mine mă întristează și neliniștește este o anumită dorință difuză, dar vie, a omului de azi, exprimată exact în același ton cu cel al flyer-ul publicitar amintit: Schluss mit der Wirklichkeit! Adică, bun(re)venit în peștera lui Platon! Reclama îmi amintește de cuvintele profesorului și jurnalistului englez Aldous Huxley (1894-1963) din romanul “Frumoasa lume nouă”, publicat în anul 1932, în care, oferindu-mi-se spre consum drogul adormirii Soma, mă îndeamnă: “I-ați concediu de la realitate”. Se pare că asta ne și dorim: o realitate euforic-narcotică a societăți umane, în care nu mai e seară, nu mai e dimineață! Hristos a fost întrebat de Pilat: ce este Adevărul? Eu L-aș întreba: ce este Realitatea? Poate că, răspunzându-mi, aș înțelege mai ușor Adevărul! Tu, Homo Designer, (mai) ai nelămuriri divine interogative? AI SAU N-AI, ASTA-I ÎNTREBAREA!
