În viziunea istoricilor maghiari: Picior de dac n-a trecut prin Câmpia Panoniei, dar Muzeul Național din Budapesta este doldora de exponate din aur ale epocii!

Distribuie pe:

Apreciem ca foarte inspirată inițiativa conducerii revistei Formula AS care și-a trimis redactorii prin toată Europa, ale căror relatări ne-au convins că dacii au cutreierat continentul, de la un cap la altul, din Peninsula Iberică până în Marea Britanie. Dar nu cu ghioaga în vânt, ca războinici, ci prin practicarea transhumanței, prin oierit, lăsând ca semn al șederii și trecerii lor prin aceste locuri urme consistente ale modului lor de viață: datini și obiceiuri care s-au cimentat locului și păstrat până în zilele noastre.

De remarcat este faptul că oriunde s-au deplasat reporterii au fost bine primiți de către autorități, istorici și arheologi, care le-au furnizat date importante despre aceste episoade din viața dacilor de pe meleagurile lor.

Acest lucru nu s-a întâmplat însă și în Ungaria. Pus în dificultate, ziaristului în cauză i-a venit strălucita idee de a vizita Muzeul Național de Arheologie, unde, spre surprinderea lui, a avut posibilitatea să vadă o puzderie de exponate, mai vechi și mai noi, din aur și alte metale prețioase, fie din acea epocă, fie de dată mai recentă, care demonstrează nu numai prezența dacilor în Câmpia Panonică, ci și contribuția bogățiilor solului și subsolului Transilvaniei, culturii și istoriei acesteia la prosperitatea Ungariei, a Budapestei în special, devenită, alături de Viena, prin sudoarea iobagilor români, exploatați la sânge, unul din cele mai frumoase și mai luxoase orașe ale Europei.

Întrucât cu atitudini neprietenoase și mistificări de acest gen suntem obișnuiți, trecem peste acest aspect, oprindu-ne însă la ceea ce a descoperit ziaristul în cauză în marele Muzeu Național al Ungariei de la Budapesta. Iată relatările acestuia în articolul din octombrie 2018, intitulat “Dacii din pusta maghiară - Drumul aurului” (I.C.)

Nimic despre daci

Călăuza mea în Ungaria, pe urmele campaniei lui Burebista, a fost reputatul istoric maghiar Mocsy András. Arheologul Péter Vámos, de la Muzeul Aquincum din Budapesta, mă avertizase că sunt slabe șanse să găsesc ceva palpabil, din vremea campaniei regelui dac. Numeroasele materiale dacice despre care vorbea Mocsy în anii '70 sunt, în interpretarea modernă, mai degrabă rezultatul unui “impact cultural”, pe urma relațiilor dintre celții din Panonia și dacii din Ardeal, și nu neapărat un indiciu etnic. E greu să spui - mi s-a explicat - că o anumită descoperire dacică din Ungaria are legătură cu războiul lui Burebista... Dar nu de astfel de confirmări aveam eu nevoie: prezența unor triburi dacice în pusta maghiară, încă dinaintea războiului dintre Burebista și celți, e incontestabilă. Am dovedit-o prin reportajele noastre, publicate de-a lungul timpului în “Formula AS”. Artefacte dacice (ceramică, arme) există mult dincolo de Ungaria, în nordul Poloniei și Germaniei, dincolo de Marea Baltică, tocmai în Danemarca și în Suedia. Speranța mea era să găsesc ceva mai convingător. Cu ea în suflet, am pornit într-o după-amiază de sâmbătă către impresionanta clădire ce găzduiește reperele cele mai de seamă ale istoriei maghiare: Muzeul Național de la Budapesta.

Părea să am ghinion: muzeul, înconjurat de munți de moloz, era închis pentru renovare. Dar norocul care m-a însoțit totdeauna în reportajele mele nu m-a lăsat nici acum: cu o amabilitate extremă, ghidul muzeului, Bayer Árpád, și-a rupt câteva ore din weekend, ca să mă ajute să aflu ce căutam. I-am spus că m-ar interesa ceva urme dacice din perioada lui Burebista, care, după speranța mea, nu puteau lipsi din muzeu. Dar singurul reper pe care mi l-a putut arăta era un panou mare, despre cucerirea romană, în care se explica cum Dacia și Panonia erau provincii romane vecine. Atât: nici o altă mențiune, cât de mică, legată de daci, care trăiseră în Panonia, pe care o cuceriseră, cu mare tam-tam, cu șase decenii înainte de Hristos! Bayer Árpád ridică din umeri: îi pare rău, dar ar vrea să mă ajute cu altceva, dacă tot am bătut atâta drum... Și atunci s-a întâmplat o minune. Ca într-o stare de grație, i-am spus lui Bayer Árpád ceva la care nu mă gândisem până în acel moment: “Aș vrea să-mi arăți, dacă vrei, tot ce are legătură cu Transilvania, în muzeul de la Budapesta”. Árpád stă o clipă pe gânduri, apoi îmi zâmbește: “Am prezentat în chip și fel acest muzeu, dar nimeni nu mi-a cerut o sinteză așa de interesantă. O să ai ce vedea!”

Descrierea comorii

“Privește acest tezaur! Este printre cele mai valoroase din întreg muzeul!”, îmi spune călăuza mea. Trei manechine, un prinț și două prințese, drapate în mătăsuri alese, stau în fața mea. Broșe imense, din aur masiv, le atârnă pe piept, alte broșe, perechi, câteva vase din aur și o brățară groasă întregesc colecția. Recunosc imediat binecunoscutul tezaur de la Șimleul Silvaniei, o comoară cu nimic mai prejos decât faimosul tezaur de la Pietroasele. Citisem despre el, iar acum iată-l, în toată splendoarea, în fața mea! Descoperit în 1889, de doi țărani români, pe vremea Imperiului Austro-Ungar, tezaurul a ajuns imediat la Budapesta. O altă parte a aceluiași tezaur, găsită cu un secol mai devreme, se află azi la Muzeul de Istorie din Viena... Mă învârt minute bune în jurul vitrinei care ocupă centrul camerei, pentru a pune cât mai bine în valoare una dintre marile comori din istoria Transilvaniei. Árpád mă așteaptă răbdător. Trecem într-o altă sală, în care, tot în centru, se află o replică în mărime naturală a celebrei statui a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, al cărei original se află la Cluj, lângă Universitate. De altfel, toată sala are, într-un fel, legătură cu capitala Ardealului, căci îi e dedicată lui Matia, marele rege născut la Cluj, fiul lui Iancu de Hunedoara. Fost guvernator al Ungariei, Iancu de Hunedoara are și el un tablou impesionant în muzeul budapestan. Tot în muzeu se află și două șei despre care ghidul spune că i-ar fi aparținut, cândva, lui Vlad Țepeș. Din sală în sală și din epocă în epocă, ajungem până la Primul Război Mondial și la cucerirea Budapestei de către trupele românești, în 1919. Ordinele transmise populației de către comandamentul românesc, tipărite în română și maghiară, sunt expuse în muzeu. Le privesc și nu pot să nu zâmbesc când realizez coincidența: la 2.000 de ani după impresionanta cucerire a Panoniei de către Burebista, trupele românești repetaseră isprava printr-o altă mare faptă de arme din istoria noastră! Dar despre asta, în alt reportaj!

Doi detectivi pe urmele aurului transilvănean

Continuăm parcursul prin sălile elegante de la “Nemzeti Muzeum”, dar gândul îmi e tot la tezaurul pe care ghidul mi l-a arătat la intrare. “Sigur nu mai găsim și alte comori din Ardeal?”. “Sincer, nu știu, dar haide să mergem înapoi în sălile de istorie veche și să căutăm mai atent”, spune. Ne întoarcem, și norocul e iarăși la întâlnire: ce descoperim acolo e cu adevărat impresionant! Numai într-o singură vitrină, din 15 exponate, 13 sunt din Transilvania: discuri de aur ornamentate, de la Grăniceri, inele pentru prins părul, minunat dichisite, un tezaur de la Șmig, o brățară de aur de la Târgu-Mureș, o altă brățară, ornamentată, de la Biia. În rest, puzderie (să spun tone?) de inele și de brățări cu motive dacice. Árpád caută într-o sală și, cum găsește ceva interesant, cum vine într-un suflet să îmi arate. E un pic pe fugă, stăm prin muzeu de două ore deja, dar munca de detectiv de comori îl prinde tare de tot și pe el. Găsim, până la urmă, zeci și zeci de exponate, una mai frumoasă și mai strălucitoare decât alta. Comorile Transilvaniei strălucesc imperial în sălile de la Nemzeti Muzeum, unde mici “note de subsol”, pe care nu le citesc decât specialiștii, dau cuvenita recunoaștere locului de obârșie al comorilor. Tot căutând, dăm și peste două minunate piese găsite la Apahida, lângă Cluj, parte a unui tezaur mai mare, care a fost descoperit după întregirea României și care se află acum în sala tezaurului de la Muzeul Național de Istorie de la București, dar și o impresionantă brățară cu capete de taur, una dintre cele mai frumoase exponate din întreg muzeul. “S-a făcut la un moment dat un top cu cele mai importante piese din muzeu și acum, că am văzut care dintre ele sunt din Ardeal, pot să îți spun că multe dintre ele se află în el”, îmi spune Árpád la despărțire, un profesionist și un om minunat, bucuros că mi-a putut fi ghid pe drumul aurului plecat de la noi în bejenie.

Lasă un comentariu