Manuscrisul de jad - Omidă sau fluture?

Distribuie pe:

Le recitim celor aleși, spiritelor înalte, biografiile, în temeiul căii binelui. Pentru ei, calea binelui sau calea bună era “puterea cea nouă” în răspândirea luminii, coacerea spiritului, “cultura inimii și a minții”, speranțele “de înaintare” a omului spre desăvârșire. Calea binelui pentru cei aleși (sau cei vechi, în cel mai frumos înțeles al cuvântului), nesfârșit șir al jertfitorilor, apoi al biruitorilor, căci nu se poate vorbi de biruință fără jertfă, ducea spre o catedrală a nemărginirii; spre ceea ce Ioan Alexandru numea turnul-casă și turnul-potir. Calea binelui e suișul spre superioritatea ființei, e revărsarea voinței și a trudei. Pe calea binelui, povățuia Sfântul Vasile cel Mare, dacă te odihnești, obosești. Trudind, spiritele alese, imitând pământul prin miracolul rodirii, au fost și sunt ferite de întunecimea minții, de umilință și “nămolul păcatelor”. Ele convorbeau cu idealul, prin sfințenia cugetului și a simțirii lor. “Și de aceea spusa voastră era sântă și frumoasă/ Căci din minți era gândită și din inimi era scoasă”.

Spiritele alese, cu viețile lor înalte, nu au distrus cu foc și sabie ceea ce au zidit veacurile, nu au devastat locuri și vieți și nu l-a detronat pe Dumnezeu, dimpotrivă, au căutat adevărul până la sfârșit prin religia dreptății, răspunzând chemării: Nu vă lăsați amăgiți în nicio privință!; știind că omul (cum scria Romulus Guga) nu e o cârpă cu care te ștergi pe frunte din când în când în istorie. Spiritele alese, biruitorii în orele astrale ale existenței noastre, n-au fost supuși de încrâncenarea răului. Pe calea lor, calea binelui, a apărut mereu Blândul Iisus, arătându-le (consemna Ernest Bernea în “Crist și condiția umană”) “treptele bucuriei de a exista în lume” și de a izbândi.

Invocăm calea binelui a celor aleși, amintindu-ne de un eseu al lui Lucian Blaga, intitulat Omidă sau fluture?, pornind de la o reflecție a lui Swett Harden: “Rostul meu nu e să fac ceea ce au putut face un Napoleon, Lincoln sau Bismarck, ci ceea ce pot eu să fac”. Omul, scrie Blaga, își poate pierde puterea de a face, “mănunchiul de virtualități” care pot izbucni în momente faste, prin faptul că nu are încredere în el, puterea, pământul lui rodnic rămânând într-un ascunziș subteran. Intervine și neîncrederea celorlalți în noi, aceștia luând în batjocură “orice clipit de aripi” din felul omului de a se manifesta. Bine ar fi, întregește eseistul, ca încrederea în tine însuți să sporească prin încrederea celorlalți. Fiecare om are o fatalitate, depinzând de el dacă se exteriorizează sau nu, dacă își exprimă puterea ființei sau lâncezește într-un fel de “dulce” stare de inactivitate. Însă, fiecare la locul lui poate deveni cel ales, mergând pe calea binelui: “Nimic n-ar trebui să ne fie prea greu și n-ar trebui să ocolim nicio jertfă pentru transplantarea noastră într-un pământ bun”. Omida care se poate preface în fluture, ar fi păcat strigător la cer să rămână pentru totdeauna în crisalida sa, disprețuind aripile, atât de izbăvitoare pe calea binelui.

 

Lasă un comentariu