Manipularea morții. Primarul cu diplomă de Dumnezeu!

Omul vrea puteri divine. Sentința Mântuitorului (Ioan 17,3), unde aflăm că viața veșnică constă în cunoașterea lui Dumnezeu, este scoasă din sistem. Nu mai există viață veșnică pentru că nu mai există moarte. De vreme ce veșnicia ne amintește de divin, pe care îl ignorăm și alungăm până chiar și din subconștient, ne dorim și ne pregătim asiduu pentru o „tinerețe fără bătrânețe și o viață fără de moarte". Atât! Îmi sună grozav de biologic. În cazul acesta am scos nu doar divinitatea, ci și moartea din sistem. Dar de vreme ce încă murim, ne rămâne doar credința și speranța că inginerii veacului vor fi în stare să repare acest accident al naturii umane, această defecțiune tehnică. Se pare că selecția naturală darwinistă nu îl poate rezolva cu de la sine putere, nici în termeni biologici, și cu atât mai puțin spirituali.

A învinge moartea prin tehnică e un vis al omului modern, deși, cred eu, ideea nemuririi nu-i aparține de niciun fel. Ea e la fel de veșnică precum veșnicia însăși. Omul a preluat-o discret, precum îi e felul, și-a însușit-o, cu dreptu-i de stăpân, și-i slujește precum un rob umil. Întreaga filosofie a morții deschide astfel noi orizonturi vieții. O viață fără de moarte revendică din plin credința într-o maximă fantezie, imaginație utopică, a noii specii umane. Nu încerc minimalizarea problemei și nici ironizarea ei. Multe dintre utopiile seculare s-au împlinit. Multe, dar nu toate! (Martin d' Idler, Die Modernisierung der Utopie). În iureșul lor istoric, omul pășește căznit spre lumină. Pașii lui străbat variatele tărâmuri ale morții. Ea pare să fie aceeași, mereu și mereu neschimbată. Hristos, singurul neatins de mit și orizonturi fanteziste, utopice, învinge moartea, de care chiar El, Fiul lui Dumnezeu, a fost atins, prin înviere.

Inexistența morții atrage odată cu sine inutilitatea religiosului în viața umană. Planul mântuitor al Mântuitorului cade în desuetudine, religiile lumii vor dispare, campania de război împotriva morții va înceta. Nemuritorii vor locui pământul, nemuritor și el. Nu vor mai exista artiști! La ce folos arta în eternitate!? Nu va mai exista nimic din ceea ce există azi, sau sub forma în care azi există. Nu va mai exista nici măcar „azi"! De „mâine" ce să mai vorbim? Totul îmi pare o neagră și întunecată utopie. O imensă gaură neagră!

Programați pentru supraviețuire, înmulțire și... nefericire! E clar că trebuie să schimbăm ceva, undeva, cumva. Ne certăm pentru un petec de pământ, un gologan în plus la salar, o invidie ascunsă sau o răzbunare vicleană, pentru limbă și limbaj, întâietate și onoare, vulgaritate și indecență, viață și moarte. Ne judecăm pentru tot și pentru toate. Am devenit o lume juridică, plină de juriști. Nu ne scapă nimic. Nici măcar paiul, scuzați, electrodul din ochiul microrobotic al semenului. Ah, totuși... ne scapă ceva peste care trecem cu atâta ușurință: viața veșnică. Ea ține de suflet și sufletul depinde de ea. Dar cine mai are suflet, lacrimă, suspin? Am uitat să plângem, dar nu să ne plângem. Am uitat să iertăm, nu și să ne iertăm. Am trecut peste, nu și prin... În curând nici nu vom mai trece! În acest context, ce, unde, cum schimbăm? E simplu: Manipulăm!

Luptăm, presupun, pentru fericire. Ne rugăm, cerem, implorăm fericire. Cui? Politicului, Socialului, Reformei economice? Nu ne-a ajuns „greutatea zilei"? Oare nu sunt eu, sau tu, sau noi împreună politicul, socialul, reformatorul economic? Știm cu toții, suntem învățați și bine informați, că fericirea își are izvorul în noi înșine. Dar nu știu cum, și de ce, și de unde, ne vine s-o căutăm înafară. Tocmai acolo unde, manipulîndu-ni-se moartea, nu mai există viață! Tocmai am senzația că sunt sătul. Sațietatea îmi dă fericirea. Asta e împărăția căreia vreau să îi aparțin. Una în care se înmulțesc mereu, cu de la sine putere, cele cinci pâini hristice. Aici găsesc plăcerea veșnică. A fost o dată un Hristos... . Păcat că nu mai este! El a zis: „nu doar cu pâine va trăi omul... ."

În Împărăția lui Dumnezeu „multe locașuri sunt". Există acolo așadar o gradare a calității spiritual-umane. Expresia „precum în cer, așa și pe pământ" este o mare utopie. Gradarea terestră respectă alte criterii. Homo deus este gradat ca specie, ridicat la un rang divin, nemuritor, de și prin el însuși. Muritorul devine Nemuritorul! S-a râs și s-a făcut bășcălie prin mass-media de primarul care s-a ridicat pe sine la rangul de cetățean de onoare al localității în care era edil. Dar, oare, întreaga umanitate civilizată, nu face același lucru azi când se ridică pe sine, cu de la sine putere, la rang de Dumnezeu? Să râdem sau să plângem? Omul postcreștin își dă sieși diplomă de Dumnezeu! Primarul nu a făcut decât să imite generalul. Imtatio Christi devine imitatio mundi. Simplu! Am râs de el degeaba și pe nedrept! De fapt nu pe el l-am ironizat, ci pe noi înșine, cei care ne credem dumnezei, sau egali cu Dumnezeu. E un fel de a zice: „râde ciob de oală spartă." Oala spartă este însă, din păcate, întreaga umanitate, dar care, manipulată, își trăiește inconștient tragedia propriei ființe. Trist! Dumnezeu nu face bășcălie! El e conștient!

Manipulându-ne cu zâmbetul pe buze specia, ne uităm originea. Anii prăfuiți de istorie nu mai contează. În vremea noastră, manipularea morții speciei sau a subspeciei a devenit atât de prezentă, încât îmi pare că ne îndreptăm spre cel mai incert viitor imaginat vreodată, exceptând previziunile biblice apocaliptice, care, odată de am devenit eterni, își pierd farmecul.

Omul-zeu contemporan știe foarte bine și e în stare să calculeze cu precizie nevoile și mișcările viitoare ale naturii, animalelor și omului. Doar le manipulează! Pentru el moartea e doar un algoritm. Nimic mai mult. Unul care trebuie perfecționat cu orice preț și cât mai repede. Ce imagine ne parvine! O lume întreagă vie și îngrămădită, plină de cimitire goale. Nu sunt sigur, presupun doar, nu îndrăznesc să profețesc, că ar putea avea loc, nu peste mult timp, o revoluție a mormintelor moșilor și strămoșilor noștri. Au și ei, în felul lor, dreptate. Lumea i-a ucis, îngropat și i-a dat uitării. Acum le manipulăm și lor moartea. Nu cred că s-ar bucura să facă parte din viața noastră: o lume fără animale, Dumnezeu și oameni. O lume, deși plină, atât de goală!

Însă cea mai mare dovadă a manipulării morții este certificată de faptul că l-am ucis pe Dumnezeu. Acum să nu creadă cineva că omul îl poate ucide pe Creator! Dar tocmai în asta constă manipularea. Te face, printre altele, să crezi și să accepți necrezutul! Se repetă istoria edenică: vei fi ca Dumnezeu, zice șarpele. Omul a înghițit, nu momeala, ci manipularea. De aici ni se trage! Multora dintre noi le place acea suavă, vicleană mângâiere pe creier. Creierul este acel organ care, în curând, nu va mai fi constituit din rețele de neuroni, ci de electroni și care... Dar mă opresc aici, de teamă că până la urmă voi cădea și eu pradă propriei mele manipulări și deformări a realității.

Din fericire, moartea spirituală a umanității nu poate fi manipulată! Mai poate fi însă trezită la realitate.

Lasă un comentariu