MONOTEISMUL RELIGIOS, ÎNTRE MOZAISM, CREȘTINISM ȘI ISLAMISM (I)

Așa cum rezultă din studiile profunde și pertinente asupra creștinismului, ca religie fundamentată pe o Ființă Supremă unică - într-o ipostaziere treimică, creuzetul spiritual în care s-a format și s-a dezvoltat în timp această religie (emergentă parțial religiei iudaice, filosofiei antice elene (Platon), dar și mitologiei egiptene (teogonia de la Memfis, care cuprindea familia celor trei zei: Ptah, Sekmet și fiul lor Nefertem) și hinduse format din Brahma, Vishnu și Shiva, prin forma trinitară a zeilor care au configurat o asemenea formă cu conținut trinitar), a fost Orientul Apropiat. Mai precis, și, totodată, mai apropiat de textul biblic, este vorba de acel “Pământ al Făgăduinței”, promis de Dumnezeu poporului ales prin așa-numitele Legăminte, printre care, mai importante, la începutul credinței monoteiste miudaice a fost Legământul avraamic, adică cel dintre Patriarhul Avraam și Domnul Dumnezeul lui Avraam, după cum este recunoscut acest raport cu divinitatea unică, și ulterior Legământul reînnoit, cel dintre profetul Moise, considerat fondatorul mozaismului, cu o divinitate personalizată, denumită și recunoscută ca urmare a revelației naturale prin acest nume generic de Yahwe, care se traduce de fapt prin lipsa unei denumiri personalizate, prin sintagma Eu sunt Cel ce sunt, sintagmă ce corespunde mai degrabă unui principiu ontologic, decât cu un nume personalizat. În ceea ce privește monoteismul mozaic, are multe puncte de interferență ideatică și ritualică cu religia creștină, tocmai prin continuitatea acestor legăminte, în permanență reînnoite, astfel că prin această religie monoteistă s-a realizat, cu multe sinusoidități, saltul din politeism în monoteism, iar ulterior în creștinism, ca religie sincretică, care își are fundamentul ideologic și doctrinar în mare parte în mozaismul iudaic, fiind, deopotrivă, o religie imanentă și transcendentă, ambele fiind religii revelate: mozaismul se bazează și fundamentează pe revelația natural _ teofanie, pe când creștinismul este fundamentat pe baza revelației supranaturale, prin intermediul chenozei _ Pogorârii lui Dumnezeu Fiul pe pământ. Tot prin această divinitate unică, și pe același teritoriu geografic, Canaanul a devenit dintr-o “Țară Promisă”, o “Țară Sfântă”, cunoscută ulterior prin Palestina și, mult mai târziu, prin Israel, cu centrul religios mondial, Ierusalimul. O țară și un stat care s-a născut și consolidat sub raport fenomenologic și istoric pe fondul conștiinței comune de trib, popor și regat, având ca numitor comun o divinitate unică, care prin promisiunile făcute în cadrul legămintelor, a adunat acest popor nomad, divizat prin cele 12 seminții, într-un singur popor și ulterior stat, Israelul.

Nu voi insista asupra acestor aspecte cu caracter dubitativ _ ce presupun asemenea îndoieli, mai mult sau mai puțin convingătoare privind veridicitatea și paternitatea textului veterotestamentar din cele cinci cărți de bază ale Legii sau Legământului vechi, după cum mai este denumit Vechiul Testament, ci asemenea celor care, cu bună credință, consideră că Moise este autorul lor, am dezvoltat întregul raționament prin care am ajuns la concluzia conformă cu titlul propriu - zis al articolului, această paternitate considerând-o un adevăr biblic și nu neapărat istoric, în totalitatea sa, argumentul istoric fiind practic ca și inexistent. Acest amendament ar avea la bază, asemenea celorlalți contestatari, adevărul conform căruia Moise nu era nici pe departe doar un conducător al unor triburi de nomazi, care se reîntorceau din Egipt în locul lor de baștină - țara Canaan, de unde au plecat din cauza foametei, sau acel biblic Pământ al Făgăduinței, promis la început lui Avraam de divinitatea care s-a revelat la început Părintelui acestor triburi de păstori nomazi. Promisiune continuată și cu ceilalți doi patriarhi, Isaac și Iacob (de al cărui nume este legat chiar numele Israelului), chiar dacă textul care l-a scris Moise, îl rezumă doar la acest statut de conducător al unor triburi, căruia i s-a revelat Dumnezeu sub forma unei flăcări într-un rug aprins prin acel nume simbolizat de Yahwe (cunoscut și recunoscut prin tetragrama celor patru consoane YHWH), traduse prin sintagma ce desemnează o realitate ontologică ce transcende rolul său revendicat de aceste popoare primitive, autodefinindu-se prin ceea ce, tradus în limba română, înseamnă “Eu sunt Cel ce este” (cf. Ieșirea 3:14). Ceea ce nu scrie Moise în cartea menționată și în Pentateuh, ca pretins autor, unde a relatat această teofanie, este faptul că nu se prezintă decât prin acest statut de om ales, în această calitate de păstor, și nu de mare inițiat și bun cunoscător al celor mai oculte cunoștințe și practici ritualice, precum ar fi magia și vrăjitoria, de care nu erau străini așa - zișii inițiați ce aparțineau grupului gnosticilor - esenienilor, originați în cultul lui Zalmoxis (Mircea Eliade afirmă că numele zeului dac venea din frigianul zalmos, care însemna lup -, considerat totemul acestor popoare geto-dacice, fapt ce ne îndreptățește să considerăm că numele zeității la care s-a referit marele religiolog roman, este de fapt Zalmoxis, și nu Zamolxis) și a Legilor Belagine ale acestor popoare din care ne tragem și noi. Dintr-o asemenea perspectivă mistificată, biografia sa se situează la interferența dintre realitate și ficțiune, conferindu-i o aură greu de evaluat pe cale istorică și rațională.

Cei care au citit cărțile dedicate acestui subiect misterios, vor ajunge la această concluzie, validând parțial un asemenea adevăr istoric, numele lui Yahwe și al poporului evreu - israelit fiind regăsit în unele artefacte arheologice, cum ar fi Stela lui Merneptah, acesta fiind certificatul de naștere (consemnat în scris) a acestui popor și a acestei divinități unice. Așadar, putem spune că această religie monoteistă își are rădăcinile istorice și biblice în aceste locuri ale Canaanului, în proximitatea localității Madian - în apropierea Muntelui Sinai - Horeb, localitate care a ridicat multe semne de întrebare din partea bibliștilor dornici de traducere a acelui mesaj divin, teofanic și teoforic, ceea ce însemnă că numele Yahwe este identic cu numele divinității poporului ales. Așa cum se știe din istorie și, implicit, din textul veterotestamentar, prin intermediul acestei revelații a fost reînnoit legământul lui Yahwe cu acest profet, prin care s-au stabilit regulile, obligațiile, dar și sancțiunile atrase în urma încălcării acestor clauze și constrângeri, impactul lor fiind resimțit și în prezent prin pedepsele aplicate de Creator pentru păcatul originar. În afara acestui Legământ divin, care aparține legămintelor vechi, mai trebuie amintie și celelalte legăminte ale Domnului cu reprezentanții acestui popor, cum au fost: Legământul edenic - Facerea (1:28); Legământul adamic - Facerea (3:15): Legământul noahic - Facerea (9:1); Legământul avraamic - Facerea (15:18); Legământul mozaic - Ieșirea (19:-24,25); Legământul palestinian - Deuteronom (30:3); Legământul davidic - 2 Regi (7:16); Noul legământ - Epistola către Evrei (8:8). Dintre toate aceste legăminte, pentru creștinism, cel mai important, este Noul Legământ, adică cel dintre Dumnezeu și omenire, prin intermediul Fiului Său reformator, Mântuitorul Iisus Hristos.

(Va urma)

Lasă un comentariu