Din nou la mâna turcilor ?

Imperiul Otoman sau turcesc care a dominat peste 500 de ani, și o bună parte din Europa, chiar centrală și de sud-est, îndeosebi Balcanii, dar și pe noi, românii, n-a lăsat în istorie impresii prea bune, datorită nu numai religiei musulmane, ci și a modului de a conduce și a exploata popoarele supuse. Pescheșul, bacșișul, mita și corupția, care guvernau relațiile cu autoritățile lui și mai ales cu Înalta Poartă, la împărțirea anumitor dregătorii și îndeosebi când era vorba de accesul la Scaunul de Domnie al țărilor în cauză, din care am făcut și noi parte până la Războiul de Independență din 1877, își au originea la turci. Ele s-au înrădăcinat într-atât în acest areal, dar și la noi, încât de decenii de-a rândul ne zbatem să scăpăm de ele și, din păcate, fără succes, fenomenul inechității și al corupției răvășind pur și simplu societatea românească de azi.

Dacă la toate acestea mai adăugăm și puzderia de războaie pe care ai noștri le-au purtat cu turcii în decursul veacurilor, pentru neatârnare, care a însemnat, la urma-urmei, imense pierderi materiale și de vieți omenești, adică frânarea procesului de dezvoltare și de civilizație în spirit european, avem tabloul complet al cauzelor care i-au făcut pe români să nu-i prea aibă la suflet.

Și, totuși, turcii s-au schimbat, iar punctul lor de pornire pe o altă traiectorie a fost marcat tocmai de finalul Primului Război Mondial, când odată cu scăparea de povara unui imperiu, prin înfrângere, turcii au început să-și vadă de-ale lor, concentrându-se pe dezvoltarea propriei țări. Părintele Turciei moderne a fost Kemal Ataturk, care între anii 1922-1924 a pus bazele unui stat modern. Stat modern care a avut de înfruntat multe baricade, impuse atât de religia musulmană, cât și de gradul de înapoiere al cetățeanului.

Un alt moment critic din viața poporului turc a fost marcat de războiul civil de la începutul anilor '80 ai secolului trecut. De fapt, un război de secesiune declanșat de minoritatea kurdă, căruia i-a pus capăt generalul Kenan Evren, introducând dictatura militară pe o durată de șapte ani. Aceasta credem că a fost începutul adevăratei dezvoltări moderne a Turciei.

Excursionist fiind prin această țară (anii 1980, 1982, 1996), de altfel prima din afara lagărului socialist, și cu autoturismul propriu, am fost martor al acestei evoluții spectaculoase. În 1980, războiul civil de care am vorbit a adus țara la dezastru. Lipsa de produse și inflația galopantă a împins sărăcia la extrem, Turcia devenind tributară mai ales în domeniul alimentar și al bunurilor de consum, achizițiilor de afară. La acea vreme, în Turcia, se vindea orice, de la țigări simple, bucăți de creioane, piepteni cu dinți lipsă, la cașcaval, lenjerie de corp, aspiratoare, fiare de călcat etc. La aceasta s-a adăugat starea de asediu, care limita dreptul la libera circulație, din cauza luptelor de stradă care au avut loc. Marele nostru noroc a fost că beligeranții nu aveau în vizorul lor, ca acum, punctele turistice. Ele au constituit pentru noi o perdea de protecție în fața acelor învălmășeli.

Veștile bune care ne-au fost date să le auzim în urma instaurării dictaturii militare a generalului Kenan Evren, din luna octombrie 1980, ne-a dat curajul să repetăm, în 1982, excursia în Turcia, la care , mergând pe firul antichității, am adăugat și Grecia.

Și nu mică ne-a fost mirarea când, de la granița Bulgariei până la Istanbul, pe cei 247 de km, în locul drumului cu nesfârșite gropi din 1980, se întindea o autostradă cu trei benzi pe un sens, plus spațiul de refugiu, care însemna de fapt patru benzi, ceea la vremea aceea era extraordinar. Dar nu numai atât. Țara devenise foarte sigură și un imens șantier, oamenii nu mai solicitau chilipiruri, magazinele erau doldora de tot felul de produse, singurele lucruri care-i interesau erau dolarii și țigările Mallboro. De asemenea, turismul devenise o prioritate națională, iar turcii noștri care, în 1980, nu știau o boabă de limbi străine, începuseră să dialogheze în germană și engleză. De asemenea, amabilitatea lor devenise atât de mare, încât aveai impresia că s-au născut cu ea.

Cea de-a doua excursie în Turcia a fost o adevărată revelație și mereu ne întrebam de unde acest progres în doar doi ani. Însă, marea surpriză am avut-o după 14 ani de la ultima excursie, în 1996, când conducerea Inspectoratului Școlar Județean de la acea vreme, i-a încredințat soției, profesoara de chimie Rodica Cismaș, conducerea excursiei elevilor olimpici ai județului în această țară. În acest interval, Turcia suferise o impresionantă schimbare la față. Șosele minunate, peste tot autostrăzi, curățenie, ordine și siguranță desăvârșite. Litoralul părea ceva decupat din celebra revistă Neckermann, iar serviciile, ireproșabile. Totul era ca la carte. Țara devenise, cel puțin în zona turistică, care cuprinde partea europeană a țării, dar și litoralul Mării Egee de la Troia la Efes și Rodos, cu mărețele lor vestigii antice, de nerecunoscut.

De fiecare dată când mă gândesc la poticnelile noastre de după 1989, la drumul greoi pe care noi îl parcurgem prin atâtea hățișuri, fără a ieși la liman, îmi stăruie în minte modelul turcesc, întrebându-mă care să fie secretul acestui mare succes. Să înțelegem că americanii au pompat bani cu duiumul, ca țară NATO, dar de unde această schimbare la față a factorului uman, care în doar câțiva ani, nu numai că a ieșit din ignoranță, dar a devenit extrem de competitiv în acest proces al modernizării țării, ca parte implicată.

Comparând evoluția acestor două popoare din ultimii ani, mă întreb cum este posibil ca o țară ca România, care prin anii 1980 dădea clasă Turciei la absolut toate capitolele, trecută prin procesul transformator de după 1989, să-și piardă toate abilitățile, ajungând dintr-o țară respectată și care conta, pe plan continental, dar și internațional, coada Europei, atât ca prestigiu, cât și ca nivel de dezvoltare economică, al stării generale a vieții cotidiene? Aceasta, mai ales că și României i s-a acordat, atât din partea UE cât și NATO, suficiente ajutoare pentru progres și dezvoltare. În cei 10 ani de la aderare (2007), România a primit de la UE colosala sumă de 43,918 miliarde euro și a cotizat cu 14,908 miliarde de euro, beneficiind de un aport net de 29,011 miliarde de euro, cu care s-ar fi putut construi, la un preț mediu de 5 mil. euro/km, circa 6.000 km de autostrăzi, adică de 4-5 ori peste necesarul României. Unde s-au dus acești bani? Evident că vina este numai și numai la noi, iar de acest lucru se face răspunzătoare întreaga clasă politică, care în egoismul ei n-a fost capabilă să vadă pădurea din cauza copacilor pe care-i visa numai ai ei.

Turcia și România au ajuns două țări cu parcursurile inversate. Datorită politicilor lor, prima a devenit o țară-vedetă, iar a doua, România, o cenușăreasă. Pe prima, nu numai marea ei putere militară o recomandă, ci și nivelul de dezvoltare generală, din momentul în care ne interesează cooperarea în domeniul medical și al educației, puncte de referință care spun multe despre civilizația și progresul de acolo.

Dar teamă ne este de faptul că prim-ministrul nostru, doamna Viorica Dăncilă, nu s-a dus la Ankara să învețe ceva din experiența turcească în aceste domenii. Lucrul acesta îl puteau face alți prim-miniștri înaintea ei, ci cu scopuri nedeclarate, în speță, pentru a învăța ceva din metodele de a conduce ale autocratului Erdogan, care ar fi utile lui Liviu Dragnea, în pornirile sale de a introduce dictatura pe pământ românesc, întorcând astfel roata istoriei cu sute de ani în urmă, când drumul alor noștri pe la Înalta Poartă nu era de bun augur, nici pentru cei care aspirau la putere, dar nici pentru popor. Dacă de-a lungul istoriei am fost obișnuiți să împrumutăm tot ce a fost rău de la turci, de ce n-am face acest lucru și acum? Nu-i așa, domnilor guvernanți?

Lasă un comentariu