Sistemul de gândire pedagogică a lui Petru Maior

Din toate izvoarele cercetate și studiate, din cultura generală și din inspirația momentelor pe care le-a trăit, Petru Maior și-a închegat un anumit sistem de gândire pedagogică. Am putea rezuma în trei puncte acest ,,sistem”.

Primul ca importanță - nu numai pentru el, ci pentru toată Școala ardeleană este, desigur, acela al educației național-patriotice. Și lucrul acesta se face mai ales prin istoria nației pe care trebuie să o prezinte anume pentru aceasta. Nu istorie pentru istorie, nu date care nu spun esențialul, ci ceea ce este esențial și poate fi de folos scopului urmărit. El a scris pe această linie. “Cugetul meu iaste - zice el în Istoria pentru începutul Românilor în Dachiia - întreaga istorie - a Românilor a o țese, fără cele ce mai vîrtos se țin de începutul lor în Dachiia..., ca văzînd românii din ce viță sînt pășiți, toți să se îndemne strămoșilor săi întru omenie și în bună cuviință a le urma..., așa toți să se facă cetățeni patriei folositori.”

Trebuie să notăm că sentimentul dragostei de patrie la Petru Maior este departe de a fi șovin. “Toate națiile, firești - zice el - se cuprind în marea nație a neamului omenesc, iar deosebitele numiri ale singuraticilor nații sînt uneori întîmplătoare. Așadar, potrivit cu înțelepciunea este ca toți oamenii, neluîndu-se în seamă întîmplătoarea lor numire, să se iubească unul pe altul ca fratii și o nație să alerge cu ajutorul alteia spre înaintarea culturii”. Această idee are, credem, o semnificație ce trebuie subliniată și pentru că e vorba de reprezentantul unei națiuni din Ardealul cu mai multe naționalități conlocuitoare.

Derivat din acest principiu educativ, am putea spune, este la Petru Maior acela al educației în limba națională. Limba națională și nu propriu-zis limba maternă, pentru că el socotește că limba maternă, așa cum este vorbită de români la acea dată, trebuie restaurată oarecum după prototipul latinei vulgare, care și ea trebuie restaurată, la rândul ei. ,,Acum, zice el, a sosit acel timp bine primit, ca românii, smulgându-se din grosul întuneric al urîtei neștiințe, să se deștepte a-și lămuri limba sa cea română și, lucrînd cu bunul său talent, să se procopsească întru științe, din care se naște întregirea minții și urmare în tot felul de fapte bune”.

Un al treilea punct important (un adevărat principiu educative și el) în concepția lui Petru Maior este disciplina. Aici, am putea spune, el se inspiră mai puțin de la natură și mai mult din concepția sa religioasă și din acel folclor care pune accentul pe spiritul de autoritate. O disciplină în general severă, aceasta recomandă Petru Maior, nu însă fără momente de înțelegere și de blândețe, atunci când e cazul. Adresându-se părinților, el le cere să fie prompți și necruțători cu copiii atunci când sunt în culpă. Dacă-i lași, “ei încet, încet socotesc că lăsarea aceea e puterea lor și vreau apoi să biruie cu puterea” (aceasta). Totuși, zice el, “certarea, dreasă cu cuvinte și fără asprime, se bagă mai tare în inimă și spală petele, pe care le află acolo”. Este, ca să zicem așa, însăși vocea înțelepciunii populare, pe care s-ar părea că o auzim, o voce care consună însă destul de vizibil cu spiritul mai înaintat al veacului.

În ce privește metodele pe care le putem folosi în asigurarea unei discipline și bune comportări a copiilor, Petru Maior nu exclude, pare-se, pedeapsa corporală, dar, desigur, cu măsură și precauție. În schimb, însă, el dă o mare importanță exemplului personal. “Prea tare vă înșelați, zice el, cînd, avînd pruncii mărișori, îndrăzneți a face multe necuviințe în văzul și auzul lor, crezînd că ei sînt mici și nu pricep”. Unde se poate făuri o educație, care să asigure aplicarea acestor deziderate? Dacă ne vom referi la educația morală, pe linia unei discipline așa cum o preconizează Petru Maior, ea cere un anumit mediu închegat și permanent, care nu e altul decât mediul educativ în familie. Și el dă, într-adevăr, o mare importanță acestuia. S-ar părea chiar că-l preferă celui școlar, poate și pentru stadiul în care se află atunci educația prin instrucțiune.

Totuși, el nu neglijează nici școala. Ceva mai mult, el cere părinților să înțeleagă acest lucru pentru că știința și educația patriotică, limba națională cultivată numai prin școală pot fi bine însușite. “În deosebi se vor osteni tot alții spre folosul lor (al copiilor) dacă voi (părinții) veți lipsi de la datoria voastră. Căci ce folos iaste împărații și stăpînii țărilor să țină școale prin țări, pentru învățătura tinerilor voștri, dacă voi îi țineți departe de școală? Și dacă dascălii, care îi vor face să iubească învățătura, care fericește pe tot omul, dacă voi nu arătați nevoință și nu vă pasă de nemica”. Este cazul să arătăm și aici că, în ce privește disciplina, Petru Maior cere ca atât părinții în familie, cât și “dascălii” în școală, trebuie să-și păstreze rolul conducător. “Dascălii și învățătorii greșesc de nu vor îndrepta greșelile scolasticilor lor cînd pot... de vor da pildă rea cu purtarea sa scolasticilor”.

Ne-a mai rămas o chestiune, cu care de obicei se începe, când se abordează problema educației: problema educabilității în concepția lui Petru Maior. De fapt, el nici nu și-o pune sub forma unei îndoieli. El crede în puterea educației, așa cum crede poporul însuși. Petru Maior nu rămâne totuși la nivelul empiric și al bunului simț sau al tradiției populare. Adept al dreptului natural și al filozofiei naturii, în limitele unui raționalism ponderat, Petru Maior ridică și problema educabilității la acest nivel. Așa cum o făcuse cu multă vigoare Comenius, așa cum mai ponderat o face, mai ales, Fénélon.

“Copiii, zice Petru Maior, sînt și ei roade ale naturii și de la natură roadele nu ne vin desăvârșite, datoria născătorilor este să se îngrijească de ele pentru ca să le desăvârșească. Toate viețuitoarele procedează așa; oamenii însă trebuie s-o facă și în mai mare masură, pentru că și au mai multă nevoie decât celelalte animale. Aceasta este lege, și nu e lege după rânduielile cele polițienesti, ci este lege, care firea în inimile tuturor o au tipărită”.

Aceasta înseamnă, oarecum, că după Petru Maior, actul educației pornește mai ales dintr-un instinct, pe care-l au și animalele. Aceasta nu presupune însă că el nu face distincție între creșterea puilor de către animale și educația copiilor. Spre deosebire de animale care se îngrijesc de puii lor, la oameni intervin și ,,alții”. Pe lângă datoria ,,firească” a părinților intervin și ,,toți ceilalți”, adică societatea. Prin astfel de idei, Petru Maior se înscrie după cum vedem ca un îndepărtat precursor al ideii moderne a originii sociale a fenomenului educativ, pe o linie relativ organizată.

Lasă un comentariu