În fotbalul românesc se spune că trecutul te face mare, dar că prezentul e tot ceea ce contează. Generația de la Under 21 ne face să ne concentrăm însă atenția spre viitor. Un viitor care pare să sune din ce în ce mai bine. 12.108 oameni au fost martorii calificării obținute de naționala de tineret a României pe stadionul Ilie Oană din Ploiești. La 20 minute trecute de la fluierul de final al centralului Besfort Kasumi, nimeni nu se înghesuie spre porțile de ieșire de pe arena ploieșteană. De la distanță, imaginea cu puștii lui Mirel Rădoi sărbătorind pe gazon calificarea obținută după 20 de ani la un turneu final, alături de miile de fani care cânta “România, România”, se vede și se simte ca un moment istoric. Evident, tentația unui anumit fel de a face calcule e puternică și, în definitiv, ne putem imagina orizontul de așteptare pe loc. Alianța victorioasă dintre jucători și suporteri descrie însă, înainte de toate, cu o oarecare precizie, cel mai bun moment din fotbalul românesc, după mulți, foarte mulți ani. Și confirmă poate cel mai mare câștig pe care l-a adus, la nivel intern, naționala lui Isăilă și Rădoi. Fotbalul nostru își pierduse capacitatea de a inspira și de a transmite emoție. Și se diluase până aproape de întâlnirea cu anonimitatea în mentalul public colectiv. Marți seara, la Ploiești, suporterul român a avut toate motivele să sărbătorească. Și să redescopere bucuria prin fotbal. Atuurile emoționale pe care le are această nouă generație de fotbaliști sunt evidente fie și dacă urmărești clipurile motivaționale marca Andrei Radu, ori cele câteva minute transmise după partida cu Liechtenstein la televizor. O mare masă de public cântă și se bucură alături de noii puști minune. Împreună pariază pe un viitor care poate deveni un fundal existențial pentru fotbalul nostru. Și împreună visează la nopțile albe pe care Generația de Aur, generația care i-a maturizat și făcut să plângă de fericire probabil, pe părinții acestor copii minunați, ni le-a oferit la mijlocul anilor '90. De la Andrei Radu până la George Pușcaș, toți acești copii sunt născuți după 1995. N-au avut șansa pe care am avut-o cei mai mulți dintre noi, de a sărbători pe străzi victoriile contra Columbiei sau Argentinei. Și mă îndoiesc că vreunul dintre ei știe cine erau la acea vreme Freddy Rincon sau Abel Balbo. Însă pentru o bună parte dintre oamenii care au cântat marți seară la Ploiești în tribunele modernului stadion Ilie Oană, orice conversație despre fotbalul românesc începe de la înălțimea propriilor valori stabilite undeva în acea perioadă. Valori pierdute în timp și redescoperite într-o seară de octombrie cald, cu ajutorul unei generații insistente, curajoase și talentate. Într-o țară în care nimic nu mai pare fix și într-un fotbal unde a dispărut parcă treptat emoția, Ianis, Man, Radu, Pușcaș și toți ceilalți, ne obligă să simțim, și ne promit că ne vor forța să nu-i ignorăm. Ei aduc din nou la viață acele trăiri pe care credeam, la fel ca fiecare suporter de pe Ilie Oană, că le-am pierdut. Ei și-au făcut aseară părinții să plângă din nou de fericire. Bucurați-vă, români! Avem viitor în fotbal. Și sună bine!
