Legat de identitatea numelui prin care era desemnată divinitatea unică a poporului ales, Yahwe sau Iehova, răspunsul nu este nici ușor de dat și nici edificator, sau cu atât mai puțin convingător, rămânând cel mult la nivel intuitiv, dubitativ și logic în raport cu ceea ce ne-a oferit Moise prin cele cinci cărți scrise, în calitatea sa de mare profet și nu doar de păstor, după cum se autodefinește. Așa cum ne este redat nouă, ca traducere din limba ebraică, numele protagonistului monoteismului iudaic, Yahwe sau YHWH, era imposibil de pronunțat, dar și de înțeles de acei indivizi lipsiți de orice fel de cultură și putere de abstractizare, care credeau în ceea ce vedeau, fiind limitați din perspectiva unor operații ale gândirii, spre deosebire de alte popoare mult mai evaluate spiritual, cum ar fi fost unele etnii chiar din ținutul de unde a plecat Avraam cu acele triburi de păstori spre Pământul Făgăduinței, sau ca poporul egiptean, cărora i-a fost timp de aproximativ patru secole sclavi, astfel că acea sintagmă cu caracter ontologic, “Eu sunt Cel ce este” (percepută doar de Moise, care s-a format intelectual și spiritual în Egipt, fiind născut la palatal faraonului), era inaccesibilă acestor populații nomade, fapt ce a condus la unele atitudini de reținere, respingere și menținere a idolatriei, însuși fratele său mai mare, Aaron, devenit primul Mare Preot al Templului - Cortului Mărturiei, descendent fiind din seminția leviților, nu era un monoteist convins, acceptând și alți zei în afara lui Yahwe. Este cunoscut în acest sens acel mit al “Inorogului” sau al “Vițelului de aur”, care simboliza o altă divinitate decât cea impusă de Moise ca urmare a revelației avute la muntele Horeb. Un asemenea nume era prea general și prea abstract pentru a putea fi înțeles, aparținând mai degrabă filosofilor, la nivel de principiu ontologic, decât de a fi un nume simbolic care să convingă pe cineva că s-ar identifica cu vreo divinitate, fie ea chiar și unică, proprie unui popor. Așa cum susțin specialiștii în limba ebraică, care au studiat în original textul prin care este regăsită această sintagmă, răspunsul lui Yahwe privind numele său a fost “Ehyeh asher ehyeh”, ceea ce prin descompunere poate însemna “Eu sunt fericitul/binecuvântatul eu sunt”: “Asher” înseamnă “fericit, binecuvântat”, iar “ehyeh” derivă din verbul “a fi”, care la indicativ prezent înseamnă “Eu sunt”. Acest răspuns laconic și “ascuns”, prin “intimitatea” și caracterul său inexpugnabil sub raportul accesibilității sale prin cele patru consoane menționate, dispune de un polimorfism și fluctuație semantică greu de delimitat, conducând la unele confuzii și contradicții privind semantica sa. Aceasta a făcut ca, în loc să simplifice semnificația sa etimologică și semantică, mai mult a îngreunat-o, lăsând oportunități interpretative comune cu liberul arbitru, atât sub raport ontologic, cât și onto-teologic.
Pe acest fond al confuziilor, sintagma “Eu sunt”, desemna mai degrabă conceptul de Ființă Supremă, îndeplinind rolul unui principiu onto-teologic, decât cel de principiu ontologic, acela de existență - ființă, în sensul acordat de Heidegger prin acel “Dasein”, concept ce desemnează existența reală - a-fi-aici, reprezintând existența umană în sensul de prezență și deschidere către lume, și nu o existență abstractă, ca “prezență intențională” sau virtuală. Această similitudine și multe alte argumente, pe care nu le voi prezenta, dar care pot pune sub semnul întrebării veridicitatea sa istorică și tot ceea ce este consemnat în cărțile veterotestamentare, demonstrează caracterul sincretic și de “împrumut” al monoteismului iudaic, iar ca o consecință firească, pe fondul acestui raționament ce are la bază acest caracter sincretic, a apărut și creștinismul, întrucât așa cum am mai arătat, o parte din rădăcinile acestei religii se regăsesc în acest sol spiritual iudaic, chiar dacă este o religie revelată, la care a contribuit și filosofia greacă și implicit unele cărți ebraice, anterioare Bibliei. Ceea ce permite acest sincretism religios și această asociere dintre cele două religii este Legământul pe care “Domnul Dumnezeu” l-a făcut cu reprezentanții acestui popor, mai ales prin Moise, și ulterior prin Mântuitorul Iisus Hristos, ca Fiu repudiat de aristocrații și membrii Sinedriului, în mod deosebit de farisei și saduchei, legământ cunoscut, după cum am mai arătat, prin “Legământul cel Nou” sau prin denumirea de “Împărăție spirituală”. Fără a intra în detalii asupra acestui legământ, consider că pentru a putea diferenția aceste legăminte se impune precizarea că acest legământ veșnic nu este identic cu acea “Împărăție milenară”, caracterizată prin acea formă de guvernare teocratică milenară, ca urmare a “Legământului milenar”, după care urmează acest legământ, fiind superior tuturor celorlalte forme ale legămintelor de până la acesta, astfel că prin radicalismul său în planul schimbării și al datei, a fost denumit Legământul cel Nou. El aparține “Dispensațiunii harului” (o anumită etapă istorică stabilită de teologie ce marchează un anumit eon) și este caracterizat prin promisiunea veșniciei vieții, ceea ce nu s-a întâmplat cu și prin celelalte legăminte, unde promisiunile erau limitate și de regulă condiționate. Ca legământ veșnic, condiționat, prin acest nou legământ sunt depășite toate celelalte legăminte regăsite în cărțile veterotestamentare, prin acesta împlinindu-se legământul lui Dumnezeu în ipostaza Sa Treimică, exprimată prin Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt (se poate observa că mama - Serkmet din configurația triadică din teogonia de la Memfis, este substituită în creștinism cu energia creatoare, exprimată prin Duhul Sfânt), și nu ca o divinitate unică, și cu atât mai puțin națională și etnică, creștinismul devenind cea mai mare religie din lume. În acest mod, prin acest Legământ Nou, Dumnezeu sădește în noi natura divină, acest Legământ fiind validat și desăvârșit prin moartea Fiului Lui, atunci când sângele Mântuitorului a spălat păcatele omenești, astfel că prin nașterea lui Iisus s-a născut o eră nouă, cu un Legământ - Testament Nou, instituit de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină (cf. Matei 26:26-30). În pofida faptului că acest legământ este mai apropiat de esența umană, fiind mai bun și mai uman, și acest nou legământ a fost și este încălcat, omul și omenirea rămânând prin natura sa o ființă păcătoasă, neputându-se salva decât atunci când va respecta toate condițiile pe care le presupune acest nou legământ, concretizate în principal în pocăință, credință și iubire. Iubire față de sine și semeni, față de dușmani și ca jertfă pentru apărarea valorilor creștinismului, după cum evalua acest sentiment divin Arsenie Boca în cartea “Cărările Împărăției”. De aici rezultă că religia creștină este o religie a iubirii, a toleranței și armoniei sociale, chiar dacă unele însemne ale intoleranței religioase și chiar ale crimei, regăsite în mod frecvent în religia iudaică, s-au făcut resimțite pe parcursul istoriei sale, demonstrându-și originea și emergența sa imanentă prin elementele mozaice și cea transcendentă prin Cel născut și nu făcut, după postulatul teologic exprimat prin Crezul Creștin, devenit fundamentul ideologic și dogmatic al creștinismului.
(va urma)
