Transilvania ca stat pe harta Europei, mărire și decădere: 1526-1711 (I)

Distribuie pe:

Despre Transilvania, ca stat de sine stătător, cu conducători și ambasadori prin diferite capitale ale Europei, cât și la Înalta Poartă de la Istanbul, care certifică gradul ei de independență știm prea puțin și confuz, pentru că istoria ne-a prezentat-o mereu ca pe o provincie fără personalitate, mereu supusă, unora sau altora. Ea a putut fi, ceea ce a fost între anii 1526 și 1711, pentru că a avut vigoarea ei înainte de acest interval, adică, chiar în momentul în care ungurii, stabiliți în Câmpia Panonică (după 896), au început să o atace și să o ocupe. Ocupare care n-a avut loc de azi pe mâine, ci în trei etape și care a durat preț de trei secole ( X-XIII). De ce a durat atâta vreme? Pentru că ea era deja constituită, cu mult timp înainte, ca o puternică uniune statală daco-romană, cu care ungurii au avut mult de furcă (Gelu, Menumorut și Glad), iar integrarea ei la statul ungar n-a putut avea loc tocmai datorită existenței prealabile și superiorității acestor structuri statale, imposibil de anihilat și doar adaptate la condițiile statului invadator, care a fost Ungaria acelor vremuri.

Dar, oricum, nu putem spune că Transilvania n-a fost în acele vremuri, până la un anumit nivel, sub cizmă ungurească, avându-se în vedere că statul maghiar de atunci a creat în interiorul ei o puternică clasă nobiliară dominantă, prin metodele de asimilare practicate (vezi regele Matei Corvin), și care și-a pus amprenta pe mersul acesteia, neputând însă s-o transforme după bunul lor plac, în teritoriu, pur și simplu, pentru că era altceva decât Ungaria, lucru de care au ținut cont și turcii de la acea vreme.

În consecință, dacă Transilvania nu era de sine stătătoare, în urma luptei de la Mohács din 1526, odată cu căderea Ungariei, turcii ar fi transformat-o, la pachet cu aceasta, în pașalâc turcesc. Faptul n-a avut loc pentru că și atunci Transilvania avea gradul ei de independență, motiv pentru care i-au aplicat același regim de subordonare ca și celorlalte țări românești: Moldova și Muntenia.

Putem spune chiar că ocuparea Ungariei centrale și de est de către turci a fost un moment de bun augur pentru Transilvania, pur și simplu o ușurare. Un bun prilej de a-și fi luat soarta în propriile mâini, începând să devină un actor important și activ pe harta Europei, cu momentele ei mai bune și mai rele, făcând slalomuri importante și chiar inteligente printre dorințele de subjugare ale turcilor, rușilor și habsburgilor, contracarând în același timp și acțiunile de acaparare a conducerii acesteia de către forțele maghiare regrupate în acest areal, în urma desființării statului ungar de către turci, la 1526.

Parcurgând filele acestui studiu realizat de către istoricul orădean Doru Sicoe, vom constata că, nu toți conducătorii Transilvaniei au fost de origine maghiară, deși clasa dominantă nobiliară era plină de conți și baroni, latifundiari. De asemenea, au fost momente în intervalul acestor două secole, când Ungaria a făcut parte din “imperiul “ Transilvania, ca și alte teritorii, și tot aici, în Transilvania, a fost pritocită chiar înainte de 1600, ideea unirii celor trei țări sub denumirea de Dacia, idee venită de la principi neromâni, fapt ce dovedește că această dorință de unitate a celor trei provincii românești era foarte evidentă și plutea de multă vreme în aer.

Anul 1711 semnifică intrarea Transilvaniei sub ocupația habsburgică în urma extinderii acestui imperiu prin înfrângerea hegemoniei turce în Europa, moment în care în viața acesteia începe o nouă epocă pe care o vom trata cu altă ocazie.

IOAN CISMAȘ

 

Istoriografia română, la fel ca cea maghiară, nu s-a grăbit să trateze existența Transilvaniei ca stat distinct pe harta Europei. Ideologiile naționale ale României și Ungariei prevăd Transilvania ca parte componentă a teritoriului național, iar “transilvanismul” ar încurca socotelile... Cu toate acestea, faptul că Transilvania a însemnat destul de mult pe harta Europei ca stat, chiar dacă sub suzeranitate otomană, este un fapt incontestabil. Rezultatele obținute de Transilvania, ca urmare a statalității sale, sunt absolut remarcabile și întrec cu mult pe cele ale Valahiei și Moldovei! Prin urmare, “transilvanismul” are rădăcini mai vechi decât ultimii 25 de ani de “democrație originală” și nu are de-a face cu celebrul manifest “M-am săturat de România”, din 1998, al clujeanului Sabin Gherman...

În vreme ce Occidentul european se angrena din plin în grandioasa epopee numită Marile Descoperiri Geografice, întemeindu-și enorme posesiuni și noi structuri economice și militare, centrul, estul și sud-estul Europei rămâneau într-un angrenaj cu precădere continental. Singura mare putere maritimă de aici era Imperiul Otoman, întins pe trei continente - Asia, Europa și Africa - vulnerabil, însă, la avântul micului regat al Portugaliei, ce începea să facă legea la granița sudică a împărăției sultanului, în Oceanul Indian. Austria se dădea de italieni pentru ieșirea la Marea Mediterană, Polonia se străduia să-și păstreze cumva ieșirea la Marea Baltică, în timp ce Imperiul Rus cocheta, cel mult, cu navigația fluvială. Trebuie amintită aici și creșterea Suediei, din nordul Europei, la statutul de adevărat imperiu baltic și mare putere a Europei. Avântul Occidentului, din următoarele secole, trebuie căutat în perioada expansionistă de care vorbim, în timp ce partea estică și sud-estică a Europei va fi marcată de o accentuată rămânere în urmă.

Dintre toate marile puteri amintite mai sus, Austria va fi, la începutul Primului Război Mondial, cea mai dezvoltată dintre toate. Cheia reușitei ei trebuie căutată, însă, mult mai în urmă, la 1683 mai precis, când are loc celebrul asediu otoman al Vienei, pivot al istoriei moderne central-europene. El este legat, nemijlocit, de evenimente și mai vechi, ce duc pe câmpul de luptă de la Mohács, din sudul Ungariei, din 1526, și la primul asediu al Vienei, cel din 1529.

Pentru Transilvania, perioada dintre anii 1526-1711 este cea a maximei sale însemnătăți în istoria Europei, când a strălucit ca stat de sine stătător, sub suzeranitate otomană. Ea era, de fapt, moștenitoarea lui Iancu de Hunedoara, românul ce-i fusese voievod și care reușise să facă o politică de nivel european, ajungând chiar guvernator al Ungariei. Doar că acum, un secol mai târziu, Transilvania își va lua denumirea de “principat”, fiind condusă de nobilimea maghiară, ea dominând marea masă a populației românești de iobagi. Cu toate acestea, la finele Marelui Război, în 1918, populația românească ce fusese sub dominație austriacă și austro-ungară era mult mai bine dezvoltată, la aproape toți indicatorii, decât populația românească din Valahia și Moldova... Se pare că genul de stat în care au trăit, deși oprimator față de români, a împământenit niște reguli eficiente, cu mare ecou în organizarea, funcționarea și dezvoltarea comunităților.

Deși istoriografia comunistă, transformată dintr-una filoslavă într-una naționalistă, nu scotea în evidență partea ungurească a istoriei Transilvaniei și marii săi pași făcuți către lumea europeană atunci, astăzi lucrurile pot fi privite corect, într-un spirit european de recunoaștere a valorilor și de respect reciproc. De la căderea Ungariei sub turci, în 1526, până la căderea definitivă sub austrieci, în 1711, avem deci o perioadă de glorie a Transilvaniei, care ar trebui tratată ca atare în manualele școlare sau în cursurile universitare.

(va urma)

Lasă un comentariu