Evenimentul s-a petrecut în acea vară fierbinte pentru noi, vara lui 1989, de 16 iunie, când, la Budapesta, a avut loc reînhumarea rămășițelor pământești ale lui Nagy Imre, fost prim-ministru al Ungariei și lider al Revoluției maghiare din 1956. În astfel de momente de mare încărcătură emoțională, oamenilor le trec deseori prin minte lucruri chiar năstrușnice, cu privire la ce ar mai putea face ei pentru binele națiunii din care fac parte. Și astfel, la îndemnul, unor, să zicem, “oameni de bine”, din țara vecină și prietenă, s-a născut Declarația de la Budapesta, la care au fost invitați să “achieseze” și câțiva “oameni de bine” cu nume românesc, care nu viza atât viitorul comun al României și Ungariei, ci cel al Transilvaniei, veșnicul măr al discordiei, căreia i-ar ședea bine, în opinia lor, dacă, noi, românii i-am lăsa și pe unguri să-și bage din nou coada, pentru început, în administrarea treburilor Transilvaniei, transformând-o într-un fel de spațiu de complementaritate. Adică, ceva de genul “fele-fele”, urmând ca partea leului să fie în cele din urmă a Budapestei, lucru de care, iredentiștii maghiari ar fi avut desigur grijă.
Nu știm dacă documentul de atunci, semnat inițial de 6 români și 12 unguri, care seamănă ca două picături de apă cu cel recent de la Cluj-Napoca a fost expresia slăbiciunii de moment sau al înaltei trădări. Părerea noastră este că în acea învălmășeală în care marea miză era căderea regimului Ceaușescu, când se căuta sprijin și alianțe de peste tot, se mai puteau face și erori. Ca atare, oferim celor șase, cât și celor care le-au urmat exemplul, oarecum, circumstanțe atenuante, înclinând să credem că aceștia au făcut parte mai degrabă din categoria celor dispuși ca în momentele grele să “dea regatul pentru un cal”. În cazul semnatarilor Declarației de la Cluj-Napoca, lucrurile stau cu totul altfel.
Dar, cu toate că miza tuturor românilor era căderea dictaturii ceaușiste, personalități importante ale vremii, mai ales din străinătate, și-au dat seama imediat despre ce este vorba și au luat atitudine fermă, îndemnând românii să nu trateze la pachet cele două aspecte, pentru că una este abolirea unui regim totalitar și cu totul alta punerea în discuție a integrității României, admițând, printre altele, nocivitatea formulării, citez din declarație: “Transilvania a fost și este un spațiu de complementaritate și trebuie să devină un model de pluralism cultural și religios.” Pentru a nu părea plagiat, formularea din Declarația de la Cluj-Napoca sună astfel: “Transilvania a fost și poate să devină un spațiu de complementaritate și poate să devină un model de pluralism cultural și religios.
Iată și cine au fost cei șase semnatari ai Declarației de la Budapesta. Un anume Stelian Bălănescu, din RFG, istoricul Mihnea Berindei, Adriana Combes, fiica Doinei Cornea, Dinu Zamfirescu ziarist la BBC, toți exilați în Franța și vicepreședinți ai Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului în România, Mihai Korne, director al Revistei “Lupta”, Ion Vianu, medic psihiatru, și fiul marelui critic literar Tudor Vianu, din Elveția, Dinu Zamfirescu, membru și el al Biroului Ligii pentru Apărarea Drepturilor Omului. Ulterior, li s-au mai adăugat alți șase semnatari, printre care, la insistențele acestora, și Regele Mihai.
Cu toate că românilor din țară nu le-a fost dat să cunoască textul Declarației, reacții vehemente de condamnare a documentului au venit din partea exilului românesc, îndeosebi a Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, condusă de Ion Rațiu, pe care noi îl cunoaștem ca deputat în Parlamentul României.
Iată opiniile câtorva din românii aflați în afara granițelor țării, care s-au implicat serios în combaterea acestei nerozii:
Liciniu Faina, fost avocat de Blaj și fost membru la PNȚCD: “Protestez cu toată energia împotriva “Declarației” de la Budapesta din 16 iunie 1989, semnată de un grup româno-maghiar. Socotesc, împreună cu alți români ardeleni ajunși în exil și care cunoaștem bine istoria relațiilor româno-maghiare, că “Declarația” de la Budapesta este un act politic deosebit de dăunător românilor din Ardeal și din statul român. Transilvania nu este un spațiu de complementaritate, ci un spațiu de naștere și dezvoltare a poporului român, oprimat veacuri de-a rândul de maghiarii ce au ajuns în acest spațiu, ca popor năvălitor și opresor abia în secolele XI-XIII. Între unguri și români nu există conflicte în afara celor create artificial de propaganda maghiară, cu scopul de a modifica statutul social al Transilvaniei.”
Sub titlu “ Declarația unui gest politic iresponsabil, Alexandru Miele din RFG scria: “Un grup de exilați români au semnat la 16 iunie 1989, la Budapesta, textul unei declarații “româno-maghiare” care a scandalizat în egală măsură pe compatrioții noștri din Transilvania și din diasporă, pentru că reia tezele revizioniste ale actualului regim de la Budapesta, formulate în 1987 de autorii oficialului tratat de istorie a Transilvaniei. Din ideile confuze și termenii ambigui ai “declarației” reiese că autorii ei se pronunță pentru dislocarea teritorială a statului român, în favoarea unor considerabile transferuri de suveranitate, și pentru subordonarea independenței națiunii intereselor străine.
Ion Varlam - Franța: Declarația îndeamnă la dialogul “între cele două națiuni care s-au format în același spațiu geografic”. Aceasta înseamnă că și românii sunt un popor migrator, pripășit pe meleagurile carpatine, la fel ca ungurii ce au năvălit din Asia Centrală și s-au așezat în Câmpia Panonică. Prin girul semnăturii lor au confirmat teoria maghiară de dezvoltare a celor două națiuni în același timp, excluzând marele adevăr istoric al formării poporului român cu mult înainte de venirea ungurilor și pe un spațiu mult mai mare decât este astăzi România, inclusiv Transilvania și Câmpia Panonică. Autonomia Transilvaniei înseamnă a fărâmița și mai mult țara și poporul român, iar eliminarea lui din istorie va fi mai sigură și mai rapidă. Azi, Transilvania ne aparține ca teritoriu legitim, pentru că este vatra de naștere și de suferință a poporului român. Acest drept legitim a fost recunoscut și confirmat prin Tratatul de la Trianon. Transilvania trebuie apărată și nu scoasă la mezat!
Iată și Declarația Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, sub semnătura lui Ion Rațiu, la Vocea Americii, sub titlul “Protestăm cu toată energia!”: Uniunea Mondială a Românilor Liberi a adoptat o poziție neechivocă în problema relațiilor româno-maghiare. Să ne înfrățim a fost apelul pe care l-am lansat ungurilor cu litere de-o șchioapă, în numărul nostru din iunie 1986. Să luptăm împotriva comunismului, pentru democrație. Am repetat această idee și în aprilie 1986, în care am cerut solemn fraților unguri să înceteze calomnia că ungurii sunt supuși etnocidului în Transilvania. Fără îndoială, majoritatea poporului român nu poate să-și nege originea și să adopte o astfel de poziție. Este absolut sigur că românul ardelean, fără excepție, respinge această declarație...” (Surse Civic Media și Alter Media)
Ne oprim aici cu luările de poziție față de declarația de la Budapesta din iunie 1989. Iată că, după 29 de ani, un alt grup de “intelectuali români” de astă dată, din țară, gen: Gabriel Andreescu de la Revista 22, și Mircea Toma, care a fost la revista Cațavencu, Marius Tabacu, directorul Filarmonicii de Stat “Transilvania”, Lucian Năstasă Kovacs, directorul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca și binecunoscutul, în rele, Sabin Gherman, Florian Mihalcea, președintele Societății Timișoara, politologul Cristian Pârvulescu, și neuitata Smaranda Enache de la noi, și-au pus semnătura zilele acestea, pe o altă declarație, la Cluj-Napoca, similară cu cea de la Budapesta, alături de Tokes Laszlo și ai săi, care, în inconștiența lor, cer același lucru, transformarea Transilvaniei într-un fel de protectorat, un spațiu de complementaritate cu doi actori. Adică un fel de vacă de muls pentru doi stăpâni care-și dispută întâietatea în a și-o adjudeca, după ce aceasta ar fi scoasă la mezat. Aceasta nu oricând, ci în anul în care se împlinesc o sută de ani de la Marea Unire. Este adevărat că pe la Cluj-Napoca, unii intelectuali români în cârdășie cu cei maghiari, vorbesc deseori despre un anume transilvanism pe care ar dori să-l reînvie, dar n-au făcut și precizări cum și ce formă să ia acesta. Să fie declarația comună forma lor de exprimare? În fața acestui fapt de o năucită gravitate, nu avem comentarii. Evenimentul se petrece, într-adevăr, într-o perioadă deloc favorabilă țării, datorită frământărilor din interior, din cauza proastei guvernări, dar el nu poate fi un motiv pentru o asemenea abordare a destinului românesc. Dacă în 1989 diasporenii au fost cei care i-au pus la zid pe acei indivizi dornici de o Românie mai mică, tot ei vor fi și astăzi aceia care vor face acest lucru. Oare unde sunt marii noștri patrioți de azi?
