Ultimul rege autohton al Ungariei fusese Matia Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara. E considerat și cel mai mare rege al Ungariei, perioada sa fiind una de consolidare teritorială, de dezvoltare economică și, mai ales, de creștere culturală. Renașterea este legată indisolubil în Ungaria de regele Matia. Dinastia de import, din Polonia, ce i-a urmat, nu a făcut altceva, prin slăbiciunea sa, decât să crească “partida națională”, care-și dorea un rege de etnie maghiară.
“Catastrofa de la Mohács” a fost perfecta oportunitate pentru Ioan Zápolya de a realiza acest proiect. De aceea, absența sa de pe câmpul de luptă de la Mohács a fost interpretată ca un act deliberat de către unii. Eventuala conjurație se pare că l-a inclus atunci și pe banul Croației, absent și el, după cum spuneam... Cert este că discordia la nivel central fusese amplificată anterior de amestecul Habsburgilor, după cum plastic observa istoricul maghiar Gyula Szekfü: “Încă mai sângerau rănile, încă mai fumegau orașele pârjolite, încă nu-și porniseră miile de prizonieri unguri nici măcar marșul către tărâmuri îndepărtate, când pe nobilii distrați nu-i anima decât un singur sentiment: mare bucurie mare că a căzut Curtea germană, că a fugit regina nemțoaică”. Mica nobilime s-a remarcat, mai ales, dezlănțuindu-se contra germanilor în așa fel încât negustorii, meseriașii și doctorii germani s-au ascuns pentru o vreme...
Prin voievodul său, Transilvania preia coroana Ungariei, acceptând suzeranitatea otomană, în timp ce Suleiman îl recunoaște pe Zápolya rege al Ungariei. El e încoronat ca rege în noiembrie 1526, exemplul său fiind urmat imediat de Ferdinand, care se încoronează și el rege al Ungariei...
“Nu există nicio îndoială că Transilvania autonomă (...) a devenit un centru extrem de important al statalității ungare între Imperiul German și cel Otoman și, în plus, un loc de refugiu al culturii și ideii de stat ungare, spațiu foarte important pentru viitorul națiunii” - afirmă Paul Lendvai. Și, spre deosebire de Moldova și Valahia, Transilvania va avea un statut de-a dreptul privilegiat în relația cu noul stăpânitor de după Mohács! După cum observă reputatul cercetător Tasin Gemil, “regimul juridico-politic internațional aplicat Transilvaniei în relațiile cu puterea suzerană otomană a fost unul special. Mai bine zis, cu un concept actual - dacă ne este permis - Poarta otomană a recunoscut Transilvaniei un statut de autonomie statală de maximă extensie. Acest regim de cvasi independență a încurajat și întărit tendințele și acțiunile Principatului Transilvania de a se îndepărta tot mai mult de ideea coroanei Sf. Ștefan și de a-și alege o cale de evoluție proprie, ca stat puternic, în măsură să joace un rol de seamă în relațiile internaționale din estul și centrul Europei”.
Eșecul final al Ungariei propriu-zise pe scena politico-militară europeană poate fi, deci, văzut nu atât ca o dramă, cât ca o oportunitate de pătrundere, pe aceeași scenă, a Transilvaniei! Aceasta va cunoaște mai multe etape de dezvoltare, care pot fi clasificate astfel:
1. Preluarea ideii de Ungarie;
2. Accederea la tronul Poloniei-Lituaniei a unui principe al Transilvaniei, realizare de mare succes, rămasă ca un laitmotiv pentru principii care au urmat;
3. Înfăptuirea primei uniri politice a țărilor române, eveniment realizat de principele Transilvaniei, proiect preluat apoi de Mihai Viteazul, domnul Valahiei;
4. Participarea la Războiul de Treizeci de Ani, cu rezultate pozitive pentru Transilvania, inclusiv extinderea sa teritorială și menționarea ei la încheierea Păcii Westfalice (1648);
5. Declinul, sub loviturile otomane și austriece, marcat de pierderi teritoriale și de eliminarea statalității.
Toate aceste etape din istoria Transilvaniei se desfășoară pe o durată de aproape 200 de ani, pe parcursul a trei secole: XVI, XVII și XVIII. După aceea, Transilvania intră definitiv în componența Imperiului Austriac, până în 1867. Acesta este anul când Transilvania, ca structură administrativă aparte, dispare în interiorul granițelor Ungariei, parte a noului stat cu două guverne, numit Austro-Ungaria. Această perioadă durează până în 1919, când Transilvania intră în cadrul granițelor României. Între 1940-1944, jumătatea central-nord-vestică a Transilvaniei este retrocedată Ungariei, fiind recuperată după 1945, cu destule emoții, de la sovietici. Ea este și astăzi o parte diferită a României, din multe puncte de vedere, reușind ca, anul trecut, să dea primul președinte ardelean al României, provenit din minoritatea germană a sașilor sibieni.
(Va urma)
