Unul dintre reprezentanții de seamă ai vieții creștine, odrăslit de frații noștri români care trăiesc în sudul Dunării, a fost Sfântul Dimitrie zis “cel nou” sau “Basarabov”, ale cărui moaște se găsesc azi în Catedrala Patriarhală din București. A trăit în veacul al XIII-lea, deci în timpul “imperiului” de la Tarnovo, întemeiat de români și de bulgari sub conducerea fraților Petru și Asan. S-a născut în satul Basarabov, așezat pe râul Lom, un afluent al Dunării, în apropierea orașului Russe.
Părinții lui erau oameni săraci, care nu l-au putut da la învățătură, de aceea, de mic a fost nevoit să-și câștige el însuși cele necesare traiului. Ani în șir a păscut vitele și oile țăranilor din sat, pe colinele din preajma Dunării și pe văile înverzite ale râului Lom. Viața în mijlocul naturii a oferit tânărului păstor prilejul de a admira mereu frumusețile firii celei văzute, ajutându-l să iubească și mai mult pe Făcătorul lumii văzute și nevăzute. În duminici și sărbători a luat parte alături de părinți și de ceilalți credincioși, la slujbele săvârșite în biserica satului, putând astfel să asculte învățăturile de viață îndrumătoare ale Mântuitorului Iisus Hristos, ale Sfinților Săi Apostoli și ale Sfinților Părinți. Atmosfera de viață autentic creștină din familie, ca și învățăturile pe care le auzea la biserică, l-au făcut să fie blând și milostiv cu toți semenii săi. Postea și se ruga mereu, așa cum se cuvine unui adevărat creștin. Se îngrijea mult de cei săraci, cărora le împărțea o parte din hrana pe care o primea de la consătenii săi pentru paza vitelor.
Cunoscând pe unii călugări din mănăstirile din apropiere, a aflat de viața îmbunătățită pe care o duceau aceștia, departe de lume și de grijile ei. Pe măsură ce creștea cu vârsta și cu înțelepciunea, s-a trezit în el dorul după viața monahală, deși practicase și până atunci, poate fără ca să-și dea seama, cele trei “sfaturi” cerute oricărui călugăr: sfințenia vieții (fecioria), smerenia (ascultarea) și sărăcia. Drept aceea, într-una din zile, a părăsit lumea, cu toate ale ei, și “luându-și crucea”, s-a călugărit într-o mănăstire din apropiere. S-a așezat într-o peșteră, săpată în stâncă, pe malul râului Lom. Acolo a petrecut ani în șir în post aspru, înfrânare și rugăciune, izolat cu totul de lume și chiar de ceilalți monahi. Nu se știe câți ani a trăit în această peșteră și nici cum își agonisea cele necesare traiului, după cum nu se știe nici data trecerii sale la cele veșnice. De un lucru putem fi siguri: că el a fost în permanență o pildă vie de aleasă viață creștină pentru ceilalți călugări și pentru obștea cea mare a credincioșilor.
Se spune că, pe când și-a simțit sfârșitul aproape, a venit pe malul Lomului și s-a așezat între două lespezi de piatră ca într-un sicriu. Și astfel și-a încredințat sufletul lui Dumnezeu, fiind înconjurat în chip nevăzut doar de sfinții îngeri.
