Moto:
Îmbracă-mă-n viață,
în zale de lumină
ce râd pe miriștea din suflet
când Dumnezeu sădește
sămânță de poem.
(Magdalena Dorina Suciu, Dezbracă-mă de moarte)
Izbucnind din huma “secată de-mpietrire” prin Lumina Iubirii (un Preacuvios Părinte scria: Să izbucnim din huma asta secată de-mpietrire), Magdalena Dorina Suciu își continuă călătorirea lirică (călătorirea spre lume și spre sine), publicând volumul de versuri “Femeie, nu ți-e îngăduit să mori!”
Poeta nu-și trădează primele înfăptuiri lirice (a se vedea volumele “Din lumină se nasc cuvintele”, “Anotimpuri îngenuncheate”, “Jarul secundei”), dimpotrivă, le recheamă, încărcându-le cu noi sensuri, reverberând reflecția despre cuvintele care sunt sufletul omului; cu cât apar mai bine exprimate, mai adevărate, mai cinstite, mai visătoare.
În “Femeie, nu ți-e îngăduit să mori!”, a zecea carte a poetei, cuvântul e învestit cu puterea iluminării ființei prin iubire și grație divină. Azi iarba respiră frumos! e versul scris după lungi decantări, întâlnind și trăind starea de puritate a Iubirii dureros de frumoase, înflorind ființa într-un “hohot de dumnezeire”. Într-o întrepătrundere de unde diafane, când inima se preschimbă în Înger, privighetorile cântă în sângele celor ce rescriu lumea prin Iubire, când timpul se răstignește în sărut, apare ca veghe ochiul lui Dumnezeu, biserica și îngăduința divină. Dumnezeu e tot timpul între pleoapele mele, mărturisește poeta în poemul “Răsărit mult așteptat”; sau: ca și când aș săruta degetele lui Dumnezeu de care stau atârnată. Iubirea, clipa și dorul de veșnicie, duminica și rugăciunea, aura icoanelor, semnul crucii, plutirea în vis, dezmierdarea prin revărsări ale luminii sunt, în poemele Magdalenei Dorina Suciu, ofrande aduse lui Dumnezeu, prin care o lume naște o altă lume, îndepărtând lutul ființei, dezbrăcând ființa de moarte: Îmi par anii/ bătăi de aripi/ce lasă-n urmă jar de viață . Eul liric pare despovărat (rănile știu să râdă frumos), biruind prin preaplinul sufletesc “trecut prin mâna lui Dumnezeu”: Iar timpul râde în mine/ca o fâșie de soare la fereastră. Iubirea nu e exaltare, ci mai degrabă penitență și jertfă, ca semne ale rodirii binelui, ale împăcării ființei cu soarta și harul ce le poartă, aducătoare de un alt “răsărit”: Să ne săpăm raiul cu mâinile/până când va țâșni din țărână lumina... Ne întâlnim, astfel, cu o poezie a revelației, cuprinsă într-un ritual amplu al surâsului, al împlinirii Poruncilor, al botezul luminii: Te port în ochi ca pe o duminică/ cu ferestre de iarbă înaltă/ mă privesc într-o oglindă de cer/ și îmbrac cămașa ta de mire/ în care ți-au rămas bătăile inimii, / luminându-mă atît de frumos. Așadar, Iubirea, Visul și Cuvântul, când își găsesc cale de adevăr, veșnicesc ființa, o fac să renască, să iasă din “valul ce ne bântuie”, să deslușească rostul zborului prin “mierea de sub lună”, când, întregește poeta, În fiece poem îmi cos o rochie de mireasă ; amintind de versul lui Nichita Stănescu: Ce bine că ești, ce mirare că sunt...
Foto: Magdalena Dorina Suciu la lansarea cărții de versuri “FEMEIE, NU ȚI-E ÎNGĂDUIT SĂ MORI!”
