După, Ianoș, “craiul unguresc”, cum îi spunea Grigore Ureche lui Zápolya, presiunea habsburgică se întețește, dar e ținută în frâu, de acum, de cardinalul Gheorghe Martinuzzi (Giorgio Martinovich), ajuns guvernator al Transilvaniei (1541-1552). În ciuda catolicismului său, care ar fi trebuit să-l apropie de Habsburgi, Martinuzzi era un adept al libertății Transilvaniei. Habsburgii vor recurge, prin urmare, la asasinatul politic, cel atât de eficient în concepția lui Hitler, mai târziu... Astfel, Martinuzzi e asasinat la reședința sa de la Vințul de Jos, din inima Ardealului, de un comando al Habsburgilor, Transilvania fiind ocupată de trupele habsburgice între 1551-1556 și supusă unor excese de ocupație. Cel care iese în evidență, acum, este generalul imperial Giovanni Battista Castaldo care observă, în Transilvania, principala provincie a Daciei romane, intrată acum în urmașul acelui măreț imperiu: Sfântul Imperiu Roman (Primul Reich, adică). Generalul comandă o îndrăzneață medalie de bronz, cu diametrul de 5 cm, pe care e profilul său și o alegorie a Daciei Castaldo se considera, pe medalie, DACIAE RESTITVTORI OPTIMO, cam bombastic, dar sugestiv pentru nivelul la care ajunsese mitul Daciei, la două decenii după Gritti.
Imperiul Otoman își începe recuperarea fostei posesiuni prin ocuparea Banatului și organizarea Pașalâcului de Timișoara (1552), reușind mai apoi să-i readucă pe tronul transilvan pe văduva lui Zápolya, Regina Isabella și pe fiul ei Sigismund (Zsigmond). Misiunea este îndeplinită de oștile lui Alexandru Lăpușneanu al Moldovei și Pătoșcu cel Bun al Valahiei.
Ioan Sigismund (1559-1571), fiul lui Zápolya, numit și “regele neîncoronat al Ungariei” (Ioan al II-lea) mai păstrează titlul regal, doar ca moștenire de la tatăl său. De acest principe se leagă întărirea toleranței religioase într-o Transilvanie în care Reforma învinsese deja Biserica Catolică, ce ajungea acum minoritară. Protejat al marelui sultan Suleiman Magnificul, pe care-l omagiază cu puțin timp înainte de a muri, cu prilejul ultimei sale expediții din Ungaria, principele Ioan Sigismund, un tânăr cu pasiune pentru studiu, rămâne în istoria Transilvaniei ca primul și singurul principe unitarian, variantă a Reformei care nega trinitatea. A fost un principe slab, hărțuit din plin de Habsburgi.
Secolul al XVI-lea continuă cu două nume ilustre: Ștefan (István) Báthory și nepotul său Sigismund. Căpitan de Oradea (corespondent al titlului de portar de Suceava în Moldova sau ban de Craiova în Valahia), Ștefan ajunge principe al Transilvaniei cu ajutor turcesc. Era un “om de aleasă cultură umanistă, care studiase la Universitatea din Padova, bun organizator, oștean priceput și diplomat abil, decis să consolideze puterea centrală și, prin aceasta, autoritatea țării. Politica sa precaută și echivocă urmărea consolidarea poziției sale pentru neutralizarea celor două puteri rivale”. Veșnic șicanat de Habsburgi, Ștefan Bathory își expune principiile de politică externă după ce a eliminat pe pretendentul Békés, la 25 iulie 1575. Astfel, Transilvania “așezată ca într-un clește între doi monarhi care sunt cei mai puternici de pe fața pământului și fiind cu desăvârșire lipsită de putere și de ajutor omenesc, se poate menține și cârmui doar câștigând bunăvoința ambilor împărați... pe unul din ei câștigându-l de partea noastră, iar pe celălalt prin danii și supunere, pentru că această provincie să rămână ferită de dușmanii din afară și de toate primejdiile, în cât mai mare siguranță și liniște”. La o adică, acest principiu l-a pus în operă și Nicolae Ceaușescu, patru secole mai târziu.
De perioada lui Ștefan Báthory este legat și primul text în limba română cu caractere latine și ortografie maghiară. Numit codicele sau fragmentul Teodorescu, paginile cu cântece religioase au fost descoperite în 1911 la Budapesta, datate ca fiind din 1570-73 și tipărite la Oradea.
Atributul de stat între statele Europei este sporit de înzestrarea Transilvaniei cu o universitate la Cluj, în 1581, de către regele Ștefan Báthory. El a adus aici profesori iezuiți din Italia, Germania și Polonia, ca un act de credință față de civilizația europeană. Diploma de fondare a Colegiului Academic din Cluj a fost emisă de rege în data de 12 mai, la Vilnius.
Ajungând rege al Poloniei, Ștefan Báthory și-a păstrat titlul de “principe al Transilvaniei”, lăsându-l în locul său pe fratele-i Cristofor, căruia i-a fost acordat titlul de “voievod”, considerat a fi sub cel de “principe”, după cum vom vedea și în cazul lui Mihai Viteazul. Aranjamentul s-a făcut cu acceptul sultanului, desigur. La curtea sa de la Cracovia exista o cancelarie specială a Transilvaniei, de unde se conducea în continuare principatul.
“Ștefan Báthory este una dintre cele mai importante personalități din istoria Europei de Est. El conducea un adevărat imperiu, care includea Polonia de azi, Lituania, Estonia, Letonia, Ucraina, Bielorusia și părți din Rusia. Tot el conducea și Transilvania, deși, formal, Dieta de la Mediaș, din 1575, transferase atribuțiile de principe, fratelui său, Cristofor Báthory. În istoriografia poloneză și în cea maghiară, el este bine cunoscut. În cea românească, nu este tratat cu importanța cuvenită, pentru că, în anii comunismului, nu «dădea bine» să promovezi un rege care s-a remarcat tocmai prin faptul că a administrat o înfrângere severă «fraților» ruși”, lămurește istoricul clujean Leonard Horváth.
(Va urma)
