- Nu cineva anume, ci oricine poate să-mi spună că armata-i bună pentru omul fain de tânăr! Și nu contează nici dacă-i băiat sau fată. Iar acest adevăr îl dovedesc toate acele țări și state în care stagiul militar (fie lung, fie scurt) a fost și a rămas obligatoriu. Nu ca la noi, unde “tinerii șomeri”, neîncepând a lucra undeva sau a se școlii în continuare, primesc ajutoare sociale lunare în bani, în loc să fie trimiși la oștire, precum se spune în “Marseillaise Franceză”, devenită Imn Național încă din îndepărtatul 14 Iulie 1795: “La arme, cetățeni, formați batalioane/Să mergem, să mergem, ca nimeni de alt sânge/Să nu poftească a călca pământul nostru”. Și se pare că al lor brav caporal-corsican, Napoleon Bonaparte (1769-1821), devenit mareșal și împărat, avea mare dreptate atunci când spunea că “Dacă nu-ți hrănești armata proprie, o vei hrăni pe cea a adversarilor”. NOTĂ: În trecutul nu prea îndepărtat al vieții și rânduielilor bunului și harnicului țăran român, feciorul-plugar pleca în cătănie. Apoi, după eliberare, se căsătorea religios cu aleasa inimii sale. Și era cu atât mai bine dacă viitoarea lui soție era o fată cât mai mândră și harnică din satul lui natal. Sau cel mult din apropierea acestuia. După care, vreme de 30-35 de ani aveau împreună copii. Iar aceștia erau nu numai mulți și sănătoși, dar și buni la învățătură și ascultători de propriii lor părinți și bunici, dar și de învățătorul și preotul satului. Iar pe deasupra, trebuiau să dovedească hărnicie și pricepere în treburile câmpului și în cele ale gospodăriei. După care urma, ca la vremea cea mai potrivită a vieții să se autoaleagă, dintre toți copiii acelei familii, feciorul sau fata care urmau să rămână pe curte, prin căsătorie. Și de cele mai multe ori, cam aș se nimereau lucrurile. Astfel încât, cel ales definitiv pe curtea casei părintești, să fie și cel mai gospodar dintre toți copiii acelei familii. Și nu numai atât. În afară de dragostea pentru pământ, vite și avere, mai trebuia să fie și deosebit de omenos și prietenos cu părinții și cu ceilalți frați sau surori. Nu de alta, dar el urma să se îngrijească nu numai de tânăra lui familie, ci și de părinții și bunicii săi. Iar, uneori, de la caz la caz, și de cei ai soției sau ai soțului. Iar acea grijă omenească se prelungea, în timp, până când bătrânii de pe curte închideau ochii pentru totdeauna! Numai că, între timp, am stricat și denaturat și acest omenos și creștinesc ciclu al vieții țăranului român!
- Una dintre primele școli din ținuturile Transilvaniei, trecute cu multă caznă și trudă omenească de la limba maghiară obligatorie, la limba română maternă și paternă a elevilor, avea să fie cea din Rășinarii Mărginimii Sibiului. Așa se face că, în vara spre toamna anului 1843, era întâia dată când un edificiu școlar românesc și transilvan primea un Sfânt Hram de cinstire și pomenire. Iar cel ales de teologul-cărturar Andrei Șaguna (1809-1873), primul Mitropolit Ortodox al Ardealului, avea să fie unul mai mult decât simbolic pentru acele îndepărtate vremi și vremuri: cel al Bunei Vestiri. Și cum amintita școală avea să adăpostească și o bibliotecă pe măsura vechimii și frumuseții sale, având numeroase cărți citite și de ochii de copil ai elevului Octavian Goga (1881-1938), viitorul poet al neamului românesc, dar și ai consăteanului său, filozoful în devenire Emil Cioran (1909-2005), la un moment dat, pe rafturile amintitei biblioteci a fost așezată și o inedită scriere și descriere a respectivei așezări: “Monografia ilustrată a satului Rășinari”. Autorul ei fiind trudnicul dascălul-teolog Victor Păcală. Cel care vedea lumina zilei la data de 12 decembrie 1874, în vatra satului Dealu-Frumos, din vecinătatea Agnitei, capitala administrativă, economică și culturală a văii sibiene a Hârtibaciului. Ca urmare, acea monografie sătească va fi considerată o adevărată bijuterie a scrisului și tiparului românesc, dovadă că va fi gratulată cu unul dintre prestigioasele premii ale Academiei Române. Eveniment festiv petrecut cu doi ani mai devreme decât Unirea Transilvaniei cu România, din 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia. Deci, în vremurile de restriște ale tragicului Prim-Război Mondial.
- Curând, după coborârea din pășuni a ciurzilor de vite și turmelor de oi, peste ulițele satului meu natal, se așternuse o liniștită și dumnezeiască liniște a unei tomnatice înserării, urmată de dangătele clopotelor de aramă pornite din turla înaltă a bătrânei biserici, vestind chemarea sătenilor la sfânta slujbă religioasă de vecernie. Era o blândă și îmbrobodită slujbă religioasă a bătrânilor părinți și bunici, îngenuncheați sau gârboviți în fața mândrului Iconostas. Nimerit prilej de a-mi fi readus aminte de vorba înțeleaptă a unuia dintre ei: “Ar trebui să nu ostenim în a căuta și a găsi ceea ce n-ar fi trebuit să pierdem niciodată: cinstea, omenia, hărnicia, bunătatea, corectitudinea, prietenia, școala și biserica rostirii poeziilor și rugăciunilor cântate. Și nu în ultimul rând, dragostea de Țară, de Limbă și de Neam. Mai ales acum, în Anul Centenarului Unirii de la Alba Iulia”. Iar părintele-profesor universitar Constantin Necula, din Sibiu, ne spune că pocăința și dragostea sunt mult mai importante decât toate câte sunt și încă mai pot fi, pe acest Pământ, ca ispite omenești!
