Întâlnim în drumurile noastre cotidiene mulți oameni grăbiți, suferinzi, lacomi, agitați, amețiți de puterea zilei, unii căzuți în mrejele celor mai ispititoare erezii, erori ori superstiții ale veacului abia început. Toți la un loc ne afirmăm drept ființe conștiente de importanța clipei și a momentelor imediate, mândri de propria noastră capacitate rațională de a înțelege lumea întreagă și, mai ales, cum merg lucrurile în ea. În realitate, fiecare dintre noi disimulează, încearcă măcar să o facă, chinul și oboseala, truda și zbaterea, încercările și pătimirile propriului destin. Undeva în adâncul inimilor noastre, în cele mai subterane unghere ale ființei, zace, în stare latentă, dorința fierbinte, vulcanică chiar, a satisfacerii depline a propriului orgoliu și a propriilor fantezii sau interese egoiste. Dușmanul comun pe care îl avem e însă timpul. El e mereu și întotdeauna prea scurt, iar scurtimea lui pare a fi cauza nefericii noastre!
Pentru a combate o oarecare idee preconcepută a inexistenței fericirii umane sau a predestinării omului la nefericire s-au inventat atâtea metode moderne de a-i sustrage omului atenția de la esență. Aș identifica aici toate programele de divertisment secularizate existente pe piața de consum, definindu-le nocive pe cele care, trecând peste lipsa lor de calitate, manipulează intenționat sau ignoră adevăratul sens al existenței umane pe acest pământ, reducând Taina lumii și lumea însăși la o infantilă realitate mitologică (ex. Halloween), la nonsens sau superficialitate.
Ne dorim atât de mult de la viață. Primim atât de puțin! Suntem invidioși pe cei care au mai multe, le întoarcem spatele celor mai săraci și nu avem vreme să ne îngrijim de cei suferinzi. Și mă refer în primul rând la noi înșine. Timpul consacrat vieții bune și de calitate e redus la minim. Cunoaște valori maxime, însă, pierderea lui. Viitorul ne pare nesigur, trecutul imposibil de adus în prezent. Prezentul însuși, haotic, pare un nor imens de pesimism, o furtună huricanică a nemulțumirilor interioare explodate în afară și răzbunate pe lumea din jur. Pe toată lumea, chiar și pe Dumnezeu! O mare rătăcire și nebunie, mai ales a acelora pentru care El nu există! În Anglia și Germania, unii au ajuns să se plimbe în autobuze pe care scrie că Dumnezeu nu există. Alții se urcă în cele pe care scrie: “Și dacă, totuși, există?” Râsu, plânsu!
O lume a umbrelor, tăcută, autistă își face încet simțită răsuflarea. Noi nu o percepem. Fugim de ea, conștient sau nu, în deja prea obositoarele, gălăgioasele, aglomeratele și sterilele vancanțe sau concedii de sezon, pe care suntem obligați să le “consumăm” la cea mai înaltă intesitate, din care mulți dintre noi se reîntorc în cotidian mai împuținați, mai goi spiritual, dar mai rotunjiți la trup. La capătul zilei, sau al vieții, atunci când tragem o line, și ultima, ea nu va lăsa nici măcar o urmă firavă a trecerii noastre prin lumesc!
Totul pare a fi deșertăciune (Înțeleptul Solomon), suferință, mizerie, tristețe (Schöpenhauer: “wir sollen elend sein, und sind's”). Se pare că viața e preferată morții doar pentru că moartea e atât de înfricoșătoare. Moartea e acceptată cu seninătate pentru că viața e atât de mizeră. E privită ca salvare de la viață. Dacă viața ar fi eternă, fără suferință și durere, nimeni n-ar mai filozofa despre existența și sensul ei metafizice. N-ar exista religii, temple, moschei, biserici, filosofi și filosofii, și nimic din toate cele asemănătoare sau aparținătoare acestora.
Dar de ce are omul înclinații și căutări metafizice, exprimate de dorința de a cunoaște supranaturalul, a ceea ce e dincolo de natură, de a intra în comuniune cu acesta, cu “ultima ratio” a tuturor lucrurilor? De unde credința în revelație, documente sfinte, minuni, profeții, care ne însoțesc încă de copii până la ultima suflare, dacă nu am avea înnăscută această pornire lăuntrică spirituală de căutare a divinității? Și oare nu se cheamă această tensiune tainică a omului după Dumnezeu religie? Nu are ea socopul și rolul de a ne mijloci adevărul? Nu ne spune Hristos: “Adevărul vă face liberi”? Și dacă atât supranaturaliștii, cât și raționaliștii caută adevărul peste tot în multivers, nu este oare filozofia acea ratio teologorum care-l definește pe om ca o lume psiho-somatică, divino-umană, transcendent-imanentă? Ei bine, în funcție de răspunsul dat acestor întrebări depinde viața noastră ca indivizi sau ca umanitate. Ea poate arăta optimist sau pesimist, poate fi o iluzie, poate fi ireală, poate fi goală, deșartă!
