Omul Absurd (II)

Distribuie pe:

Ar fi prea simplu, deși pare atât de complicat, ca viața lumii să se reducă doar la legile fizicii descoperite sau căutate încă de știința veacului efemer. Legile naturii sunt limitate la natură, metafizica o transcende și, pentru că lumea seculară a alungat Taina din ea, domeniul supranaturalului i-a revenit religiosului și artei frumosului. Supranaturalul însă pare mult mai incisiv. Nu se lasă atât de mult căutat precum naturalul, în cazul științei, ci irumpe în natură cu fiecare schimbare la față a chipului lui Dumnezeu din om. Lumea bună e teadrică: har și dar, divin și jertfă umană.

Pe pună dreptate se afirmă teama față de o posibilă creștere a inconștienței umane la scară planetară. Vacuumul rămas în sufletul și conștiința omului odată cu alungarea Lui Dumnezeu din ea se datorează imposibilității “omului plat” de a mai percepe invizibilul în lumea pe care o locuiește sau de care este locuit. Drept urmare și în funcție de căutările noastre imediate sau ancestrale atragem ceea ce suntem: primitivi - barbaria, superficiali - submediocritatea, spirituali - adâncimea, credincioși - sfințenia, ateinihilismul, agresiviconflictul.

Nihilismul definește viața fără sens a cetățeanului ancorat în imprevizibil, unde totul pare cuprins de boală, maladii, patologii înfricoșătoare. Aici, în lumea asta fără sens, tot ceea ce pare să aibă viață și sens e exprimat la nivel de libidou, adică de surplusul nesatisfăcut al apetitului sexual, susține psihanalistul

Sigmund Freud într-o scrisoare adresată prințesei Bonaparte: “Im Moment, da man nach Sinn und Wert des Lebens fragt, ist man krank... Man hat nur eigenstanden, daß man einen Vorrat von unbefridigter Libido hat”. Însă a reduce viața la impulsiuni sexuale se cheamă desfrâu. “Desfrâul nu este un fenomen fizic, ci unul de natură metafizică”, afirmă Ion Mânzat. Desfrâul trădează nemurirea și este un atentat obraznic, lametabil, penibil, jalnic la aceasta. În numele Iubirii trebuie spus că nu orice iubire este creștină, drept pentru care răsculații anticreștini, anti-biserică (sau antibiserica) de azi și dintotdeauna își caută și fundamentează argumentele iubirii lor pătimașe în religiile și culturile precreștine, eterocreștine sau primitive, în profanul imanent.

Lipsită de iubirea divinității, iubirea omului abia dacă se înscrie în firesc, cu atât mai puțin în suprafiresc (iubirea vrășmașilor) și devine o manifestare sensibilă și tristă a contrafirescului în lume, idolatrizând iubirea de om. “Iubește pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, tot sufletul tău..., iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mc.12, 30-31) e o sentință divină care ne ocrotește de o asemenea distopie. Din păcate, cei mai mulți oameni nu o înțeleg și o ignoră. Faptul acesta se observă cu ochiul liber: lumea în care trăim este dominată de un soi de nihilism al dezordinii, al inexistenței, al demonizării, al îngrădirii libertății și al deviațiilor morale. Bineînțeles că orbii nu văd, iar ceilalți sunt învățați să vadă realitatea distorsionat, să zărească oamenii “ca pe niște copaci umblând” (Mc.8,24).

Tot ce contează în veacul de acum este amoralitatea sau antimoralitatea. E perioada insultelor (ele cresc ratingul televiziunilor și tirajul presei scrise), a umilinței și lingușelii (corupția care face ca mulți oameni cinstiți să rămână săraci, șomeri, bolnavi și neluați în seamă), a desfătării (îmbuibarea, erotizarea, pornografia) și a unui tip de sadism egolatru (ne bucurăm de nefericirea altuia).

Frâna pusă desfrânării este moralitatea. Biserica e acuzată că frânează dezvoltarea multilaterală, tehnico-științifică a societății postmoderne democratice. În realitate, ea se opune dezvoltării multilaterale a desfrânării și trivialității în societățile umane, încercând să salveze umanitatea de la propria-i autodistrugere nihilistă, care înseamnă în primul rând și pentru început anihilarea valorilor moral-creștine și înlocuirea lor cu (non)valori neutre, relative, căldicele, pe gustul fin și alterat (all inclusive) al omului viclean, pervers, corupt și fără chip, un om căruia îi fuge pământul de sub picioare, adică rămâne suspendat în neant, în nimicul cosmic anost și rece, fără viață și mișcare.

Desfrânarea, deși pare un fel de libertate vulcanică a ființei din adânc, îngheață inimi și distruge vieți. Ea se manifestă înfricoșător de multilateral și chiar interdisciplinar: desfrânarea minții și a rațiunii (noologie); desfrânarea inimii și a sufletului (psihologie); desfrânarea trupului și a naturii, a firii (biologie).

Lasă un comentariu