Recentul slogan al UDMR sub titlul “O mie de ani în Transilvania, o sută de ani în România”, sub genericul căruia sunt dezbătute tot felul de teme privind neșansa maghiarimii de a cădea sub incidența Tratatului de la Trianon, are menirea de a scoate în evidență ce puternic, și perfect în același timp, a fost cândva statul maghiar, din momentul în care a reușit să țină sub obroc vreme de un mileniu atâtea popoare din centrul și sud-estul Europei, iar faptul se datorează “confortului” pe care statul maghiar l-a asigurat acestor popoare, prin prosperitate și un înalt grad de libertate. Acest aspect a încercat să-l reliefeze, dar fără succes, și șeful delegației ungare, contele Appony, la Conferința de pace de la Paris din 1918-1919, în tentativa de a convinge Conferința că dezmembrarea Imperiului ungar, care la acea vreme deținea o suprafață de 368.000 kmp și avea în componență șapte națiuni, este o gravă eroare istorică.
Faptul că lucrurile nu stau nici pe departe așa îl constituie fragmentele de istorie din viața acestor popoare, fie că este vorba de cehi, slovaci, sloveni, sârbi, croați, ruteni și mai ales români, care cuprind momente de un dramatism de neimaginat la care populațiile acestora au fost supuse în decursul vremii, iar desprinderile n-au fost posibile, cu toate revoltele lor, tocmai datorită durității administrației maghiare, care n-a cunoscut limite atunci când a fost vorba de apărarea integrității imperiului. Al doilea argument decisiv care spulberă aceste povești atât de mincinoase îl constituie starea deosebit de precară a popoarelor aflate în subordinea lor, la eliberare ele fiind cele mai sărace ale Europei, în rândul lor intrând însuși națiunea dominantă, maghiară. Și cum putea fi altfel dacă în Transilvania, ca pretutindeni și în celelalte provincii ocupate, 80 la sută din pământ, principalul mijloc de producție la acea vreme, era deținut de latifundiarii maghiari, care erau doar de ordinul sutelor, în vreme ce restul populației trăia într-o cruntă sărăcie și exploatare.
Așa cum am mai subliniat istoria națiunilor supuse de statul maghiar abundă în exemple de practici de-a dreptul criminale față de cei care într-un fel sau altul încercau să scoată măcar o vorbă, să exprime vreo părere sau o nemulțumire față de administrația ungurească a epocilor, ajungându-se, de la pedepse minore: amenințări, intimidări, batjocoriri, amenzi, la detenții și chiar la crime. Ideea acestor dezvăluiri din cartea generalului Radu Theodoru “Urmașii lui Attila” de-a lungul a câtorva episoade ne-a venit, văzând cu câtă “înțelegere” sunt tratate de către autoritățile române atitudinile unor lideri și ale presei maghiare din România, în demersurile lor atât de ostile și denigratoare la adresa poporului român, a țării din care și ei fac parte. Facem acest lucru nu numai pentru cititorul român, ci și pentru maghiarul rezonabil care, cu siguranță nu are cunoștință, de aspecte de acest gen. Comparând cei o mie de ani în Transilvania cu cei o sută de ani în România, și ponderând faptele cu factorul timp veți putea constata cât de “bine” le-a fost românilor în cei, să zicem, o mie de ani de guvernare ungurească, comparativ cu cât de “rău” le-a fost și le este maghiarilor din Transilvania sub “ocupație” românească. Supărător de liberi în a ne ponegri, ca națiune și ca stat, adresându-ne tot felul de invective, militând, la scenă deschisă, și fără nicio opreliște, după cum se poate vedea chiar pe față, pentru dezmembrarea țării, delicte care, pe vremea aceea, intrau, indiscutabil, în categoria trădării de țară. (I.C.)
I. LEGIUIRILE. Spaima istorică a hungarismului a fost și a rămas raportul demografic zdrobitor dintre români și unguri în teritoriile disputate, raport dintotdeauna favorabil românilor.
* Gustav Kalnoky, ministrul de Externe al Austro-Ungariei, într-un memoriu din 1881: ... În cifra totală a populației provinciilor Coroanei ungare de aproximativ 15 milioane și jumătate, maghiarii dețin o minoritate, care, chiar după evaluările cele mai favorabile lor, rămâne mult sub cifra de 7 milioane. Cam la aceeași cotă se ridică cifrele acceptate pentru forța numerică a elementului rasial românesc în totalitate. Reprezentarea lor în dieta ungară a fost totdeauna minimă. Nici un român nu se găsește și nu s-a găsit niciodată într-o funcție publică proeminentă. Nici unui talent român, căruia îi era netezită calea spre București, nu i s-a deschis un drum spre funcțiile de stat din capitala ungară. ... Gustav Kalnoky demonstra la 1881 că statul unguresc își autosabota pretențiile hegemonice, anulându-și pledoaria pentru stăpânirea Transilvaniei prin măsuri despotice prin care interzicea românilor libera lor dezvoltare, atât în cuprinsul etniei lor, cât și în structurile regatului. Că același stat despotic a anulat orice posibilitate a etniei românești de a avea acces la viața de ansamblu a Imperiului Austro-Ungar, construind prin legi, decrete, măsuri administrative speciale un fel de teritoriu al discriminărilor în care românii erau supuși deliberat unor măsuri abuzive, printre care se numărau deznaționalizarea lor și maghiarizarea forțată spre a schimba raportul demografic în favoarea ungurilor.
În hibridoidul austro-ungar, guvernul de la Budapesta, în pofida tuturor evidențelor etnice care făceau din imperiu un stat multinațional, a declarat că Ungaria este un stat uninațional. De la acest slogan rasial și antiistoric, a decurs politica sălbatică de asimilare prin maghiarizare forțată. Adică crima în masă prin care, vreme de câteva decenii, s-a încercat deznaționalizarea românilor. Pentru a-și realiza scopul strategic, folosind abil dieta, guvernările ungurești ale epocii 1867-1918 au promulgat o serie de legi draconice menite să formeze cadrul statal al maghiarizării forțate. Iată-le:
LEGEA PRESEI pentru Transilvania prevedea: obligativitatea depunerii unei cauțiuni pentru editarea oricărui periodic, în valoare de până la 10.000 florini, sumă mare pentru acel timp. Fiecare publicație era obligată să depună în prealabil exemplare la Ministerul de Interne, la Tribunal și la Procuratura Curții de Apel din raza teritorială de competență. Aceste organe vegheau ca articolele să nu poată fi interpretate ca având un conținut contrar intereselor statului ungar, cu latitudinea de a aplica amenzi zdrobitoare și pedepse cu închisoarea de până la 2 ani.
Folosind legea presei ca pe o armă antiromânească, statul maghiar a încercat să asasineze conținutul național și social al gazetelor românești din Transilvania prin suspendarea lor pe timp limitat sau definitiv, prin sancționarea cu amenzi usturătoare și, mai ales, prin aplicarea unor pedepse privative de libertate, însumând pentru gazetarii respectivi câteva vieți de om.
(va urma)
