Omul Absurd! (IV)

Suferința trebuie să aibă sens. Altfel ne îmbolnăvim psihic. Sensul îl găsim în opera creativă, în muncă, dar mai ales în iubirea semenului. Chiar cea mai mare tragedie umană, o boală necruțătoare, poate deveni în și prin iubire o victorie imensă a vieții asupra morții. Omul e chemat să își arate puterea iubirii și a jertfei de sine tocmai în cele mai extreme momente ale vieții lui. Mă întreb cum ar fi arătat lumea dacă Hristos ar fi refuzat în cele din urmă să bea paharul suferinței până la fund? Cei mai mulți dintre cei care au supraviețuit lagărelor naziste sau comuniste afirmă că atât ei, cât și cei care au murit, au dat sens suferinței, ridicându-se din fire, deasupra firii. Unul dintre ei este Viktor E. Frankl (1905-1997), un psiholog talentat care a fost deportat în lagăre naziste, alături de soția și părinții săi. Doar el a mai rămas în viață. Un altul, Yehuda Bacon, pictor și sculptor, afirma: “Ca și copil gândeam să spun lumii ce am trăit la Auschwitz cu speranța că lumea se va schimba, va deveni alta. Dar lumea nu s-a schimbat și nu vroia să audă de Auschwitz. Mult mai târziu am aflat care este sensul suferinței. Suferința are atunci, numai atunci sens dacă tu însuți devii un altul (wenn du selbst ein anderer wirst)”. Ce am mai putea adăuga!?

Mitul lui Sisif sau absurditatea vieții fără sens! Cunoaștem povestea eroului încăpățânat al autorului francez Albert Camus. Dar și morala: orice efort de a lupta împotriva absurdului e un eșec total. Dar cât de absurd e să încerci să îl detronezi pe Dumnezeu și să te pui pe tine în locul Lui!? Oare nu asta face omul postuman de azi? El se ridică prin știință, precum un turn babilonic, împotriva lui Dumnezeu. Nu-i place și nu acceptă ordinea divină. Dar noul Sifif va fi mereu și mereu învins! Însă, așa după cum îl cunoaștem, o va lua de la capăt. Umanitatea nu cedează, nu se supune transcendenței. Eroul ei nu vede nicio altă cale decât această inutilă, inegală luptă cu cerul. Își caută sensul în nonsens. Lupta continuă! Până când?

Albert Camus va scrie cartea “Omul în revoltă”, iar unul din capitole îl va intitula chiar “Absurdul și moartea”, unde afirmă că trăim un timp al crimei perfecte, în care delictul irațional își caută argumente logice, raționale (se pare că el însuși a fost victima unui delict, murind la 46 de ani). Ieri judecat, azi emite legi (“Gestern gerichtet, erlässt heute Gesetze”). “Dacă nu crezi în nimic și nu ai niciun sens, dacă nu îți dorești nicio valoare, atunci este totul posibil și nimic nu e important”. Această stare de lucruri, în care moartea și sinuciderea își caută argumente raționale, legitime, este dovada că nihilismul a pus stăpânire pe viață. Iar lupta lui Sisif este o luptă contra firii! De-aia e absurdă. Iar dacă lumea o susține, și se pare că o face, cade în absurditate.

Revolta împotriva Sensului este una dintre caracteristicile absurdului și un pas mai aproape de nihilism. Sfântul, ca nebun întru Hristos, pare el însuși un absurd, dar nu este. El a boicotat lumea căzută în păcat. S-a retras din ea. Dar s-a apropiat de Dumnezeu. Homo deus boicotează curățenia și sfințenia, Sensul și Realitatea transcendente. El nu se apropie, se îndepărtează de sens!

În cele din urmă, ce sens mai are o viață fără Sens? Căci dacă considerăm lupta pentru adevărul creștin revelat, pentru realizarea acelui “precum în cer așa și pe pământ”, absurdă și anacronică, atunci primul Sisif absurd este însuși Hristos. Însă Mântuitorului ne-a învățat rugăciunea Domnească și ne-a arătat ordinea din cer în propria noastră fire creată și asumată de El ca Om, în fața căruia orice împărăție și ocârmurire omenească, orice ideologie sau răzvrătire contrafirească pălește și se ascunde de rușine, precum Adam și Eva în paradis.

Dar cât de absurd poate fi un om absurd? Aș îndrăzni un răspuns: atât de mult încât să devină una cu absurdul, absurditatea însăși, absurditatea întruchipată. În acest moment, cu teamă, mă gândesc la diavol. Și el a fost odată un înger!

Absurdul ca sens al vieții! Absurdul ca izvor al fericirii! Absurdul suferinței! Toate aceste sentințe exclamative și afective (admirative ori revoltătoare) sunt în același timp și interogative. Omul absurd răspunde afirmativ la toate. Încăpățânat, respinge transcendența. Mai bine un dumnezeu absurd, a cărui slavă este absurditatea, decât Unul transcendent, a cărui slavă e izbăvirea. De dragul autodivinizării, homo absurdus găsește sens absurdității. Aș aminti doar în treacăt absurditatea celor două războaie mondiale, dar și dorința absurdă a omului de azi de a călca lumea în picioare, riscându-l pe cel de-al treilea. Și chiar mai mult... N. Berdiaev spune că este imposibilă o ontologie a răului, pentru că dacă ar fi posibilă ar însemna justificarea lui (“Încercare de metafizică eshatologică”).

O Europă unită se putea realiza, dacă omul era mai puțin absurd, și prin evitarea războaielor. Bineînțeles că, de vreme ce totul a trecut, trecem și noi aproape nepăsători peste victimele veacului și căutăm, în absurditatea conflictelor, cele mai rentabile explicații logic-istorice. Asta dacă nu cumva chiar ideea unei Europe unite pare azi la fel de absurdă. Cunosc unii care dau din cap afirmativ.

A vorbi despre absurd și absurditate nu este deloc ușor. Nu în lipsa informațiilor stă greutatea temei, ci în perceperea lor. Ceea ce e absurd pentru unii, nu e pentru alții. Ateii nihiliști îi consideră absurzi pe teiști și invers. O luptă absurdă între absurzi! Citeam o lucrare cu titlul “Wie christlich ist Europa heute?” (cât de creștină e astăzi Europa?) care ar fi putut fi intitulată: Cât de absurdă e Europa de azi? Și ca să nuanțez întrebarea pun o alta: cât de absurd poate fi un orb care vrea să stingă soarele? Dar poate, în absurditatea lui, acest om e fericit!

Monty Python a fost o trupă britanică de comedie, a cărei serie intitulată Monty Python's Flying Circus a cunoscut un mare succes între anii 1969-1974. Când a avut loc ultima serie de comedie a filmului, în fața spectatorilor, moderatoarea spectacolului înmânează trupei un plic aurit afirmând: “Aici aveți sensul vieții”. Unul dintre starurile trupei a deschis plicul și a citit: “Mda, nu prea deosebit. Încercați să fiți amabili cu ceilalți, evitați mâncărurile grase, citiți din când în când o carte bună, luați-vă timp pentru mișcare, străduiți-vă să trăiți în pace și înțelegere cu oamenii tuturor națiunilor și religiilor. Mda, asta a fost (das war's). Aici aveți melodia admirației, prețuirii, recunoașterii noastre. Noapte bună”.

Pe la începutul acestui material aminteam că omul, spre deosebire de animal, își pune întrebări existențiale. Ele îl pot îmbolnăvi, afirmă S. Freud, sau sunt dovada că este deja bolnav, nefericit. În lucrarea science fiction al lui Douglas Adams (“Per Anhalter durch die Galaxie”/ Autostopuri printre galaxii) are loc un dialog între curiosul și grăbitul Fook și computerul său, Deep Thought. Acesta îi pune întrebări, iar computerul trebuie să-i răspundă. Omul îl întreabă la un moment dat pe computer dacă îi poate da răspuns la marea întrebare despre sensul vieții, despre tot și despre toate. Computerul îi cere omului o întrebare clară, exactă, punctuală. Și pentru că omul este atât de confuz, computerul îi răspunde: “când veți știi exact cum sună întrebarea, atunci o să știți și ce înseamnă răspunsul”.

Prizonier al trecutului și al prezentului, consternat în fața viitorului, omul de azi pare că se consolează, hrănește, să nu zic amăgește, doar cu amintirile... Dar asta cu ce-l ajută dacă și ele sunt astăzi atât de absurde?

“Das war's. Noapte bună!”

Lasă un comentariu