Cred că fiecare dintre noi ne confruntăm zilnic cu stări, situații ce presupun din partea noastră pragmatism, inteligență și mai ales înțelepciune. Pragmatistul este orientat, în gândirea sa, spre utilitatea practică a acțiunilor sau deciziilor sale.
Eficacitatea este pentru el porunca existențială cea mai importantă. Inteligența ne ajută să analizăm și să înțelegem în profunzime lumea, fenomenele ce ne înconjoară, să emitem soluții și explicații în cazul unor probleme dificile, pragmatice, cu care ne confruntăm. Înțelepciunea înseamnă inteligență plus încă ceva, și anume: prudență, chibzuință, cumințenie. Înțelepciunea, ca și capacitate superioară a omului de a contempla lumea și rațiunea ultimă a ei, e întotdeauna smerită, e opusul mândriei sau a slavei deșarte.
Pragmatism-Adevăr-Prosperitate: dezideratele fundamentale ale lumii civilizate. O treime interdependentă, nedespărțită, asumată ca într-un fel de Ipostas, unul numit, sau care poate fi denumit, Ipostasul globalist postmodern. La prima vedere pare o relație profitabilă pentru fiecare în parte. Ceea ce însă, mă pune pe gânduri, în acest triunghi echilateral al dezideratelor sau dorințelor lumii contemporane profane dar și religioase, este elementul din mijloc: Adevărul. Cum se înțelege Adevărul cu Pragmatismul și cu Prosperitatea în lipsa Înțelepciunii?
Hristos, care nu a condamnat (pentru că era boier, ar zice N.Steinhart), în sine, pragmatismul (mă gândesc la Sf. Petru) și nici prosperitatea (bogații cu care a stat la masă), a definit însă, destul de mistic, de ascuns, greu de pătruns, oarecum ferit de ochii lumii, adevărul. “Eu sunt calea, adevărul și viața”, aflăm la Ioan 14,6 și parcă ne dezmeticim, pentru un scurt moment, din păcate, din amorțeala consumist-progresistă. Iisus ne prezintă de data asta dezideratele divine: calea Lui, viața Lui, adevărul Lui. Adică ale Sale dintru ale Sale. Ele nu neagă lumescul, nu îl disprețuiesc, dar îl transcend și desăvâr-șesc. Ale Sale le transcend pe ale noastre.
Într-o totală contradicție cu dezideratele, imperativele cosmopolite și globaliste amintite, în această nouă-veche, atemporală ecuație treimică divină, adevărul este de-o ființă cu viața și calea divine. O relație intratrinitară perfectă! Ea nu se regăsește însă la nivelul lumii descreștinate. De ce? Nikolai Berdiaev are un argument solid. El precizează: “Adevărul e total opus pragmatismului. Prosperitatea în viață, succes, avantaj, interes, toate aceste lucruri sunt mai mult semnele minciunii decât ale adevărului. Aici pe pământ nu este deloc util adevărul, nu aduce servicii, poate fi chiar destructiv și primejdios, vătămător pentru organizarea treburilor din lumea aceasta. El cere un sacrificiu și, adesea, a dus la martiriu. Adevărul ne eliberează mai puțin, aici pe pământ, cât ne eliberează mai mult de acest aici pe pământ. (...) Cunoașterea și mărturisirea adevărului nu sunt legate de profit și avantaj, ci de risc și de pericol”. Tragic! Tocmai aflăm câtă minciună este în lumea asta, cât neadevăr, amăgire, non sens.
Pragmatismul lumii descreștinate duce la modificarea Evangheliei, al adevărului evanghelic, pentru a salva statele lumii și lumea însăși de la ruină, afirmă autorul rus. Căci cum ar putea o lume în totalitate opusă Evangheliei să trăiască după principiile ei fără să se distrugă? Adevărul și înțelepciunea divine, aparținând nelumescului, nu încap în aceeași mănușă (nu fac casă bună) cu pragmatismul și prosperitatea seculare, drept pentru care, dezideratele propuse de mine, ca fiind globaliste și de actualitate în lumescul vieții, sunt, în fapt, un compromis banal al supraviețuirii omului postcreștin, îndepărtat de Dumnezeu, alienat până și în spirit.
Societatea secularizată suferă, în primul rând, la capitolul înțelepciune. Indiferența ei față de creștinism, mercantilismul-plăcerea banilor, ocultismul, afirmarea opulenței și a pseudovalorii ca obiective și repere pragmatice, fragile de altfel, pentru reușita în viață a omului de azi, mă duce cu gândul la recentul referendum din România, unde atât votanții, cât și nevotanții au exprimat mai cu seamă un strigăt comun de avertisment, un strigăt cât o rugăciune, mai mult sau mai puțin accentuat, asupra lipsei de înțelepciune a mai marilor de azi. Pragmatismul secular și-a spus însă cuvântul. Adevărul, prea sofisticat, oricât de mediatizat, a pălit, de data asta, în fața lui. Și asta pentru că adevărul fără înțelepciune moare! Sau, altfel spus, am fost martorii schimbării la față a adevărului. El nu mai are conotații transcen-dente. E doar pragmatic. Și atât. Și atât de singur!
Dreptul Iov a fost nu doar un om încercat de “soartă”, de un soi, să zicem așa, de pragmatism divin, cât mai ales un suflet înțelept opus pragmatismului secular, profan, lumesc. Pragmatici erau prietenii lui, chiar soția lui, care îl îndemnau la lepădarea de Dumnezeu. Eternele lui cuvinte “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Lui binecuvântat” (Iov. 1,21) sunt atât de expresive dar, poate părea paradoxal, și pragmatice în raport cu divinitatea. Se poate vorbi, așadar, și de un pragmatism al credinței și al înțelepciunii (îl întâlnim și la femeia bolnavă de scurgerea de sânge/ Mc.5, 25-34). Iov ia viața așa cum e și, prin înțelepciune, se ridică deasupra necazurilor și încercărilor ei temporare, dar nu-L trădeză pe Creator. Nici măcar în gând!
Așa precum pragmatistul caută doar soluțiile eficace, pragmatice, înțeleptul se află și el în căutarea înțelepciunii. Diferența e că acesta din urmă o caută împreună cu Dumnezeu. Iisus Sirah leagă înțelepciunea de fericire. Ea se află doar prin respectarea poruncilor divine. Înțelepciunea este însăși legea, ordinea cosmică (Isus Sirah, cap.23-23). Cercetătorul englez Jim E. Lovelock, unul dintre angajații de seamă ai NASA și, din 1974, membru al Royal Society, plecând de la mitul Gaia-pământul, în culturile vechi grecești, înțeles ca principiu al vieții, ca divinitate, afirmă inteligența planetei pământ care, precum un organism, se apără singură de autodistrugere sau chiar împotriva acțiunilor distrugătoare venite din partea omului, înspre binele lui (Jim E. lovelock, Gaia -A New Look at Life on Earth, Oxford, 1979). Avem, așadar, o planetă generoasă, pragmatică și inteligentă, înzestrată cu înțelepciune. Pământul e viu! În contradicție, omul inteligent, mortul zilei, are înclinații sinucigașe. Ar trebui să înțelegem, odată pentru totdeauna, că Înțelepciunea nu poate să se sinucidă. Poate fi însă ucisă. Ciudat! Pariem exclusiv pe inteligență și ne pierdem existența.
