Mândria națională a SUA a fost puternic afectată de faptul că URSS a lansat primul satelit orbital, Sputnik, în 1957, și de faptul că primul astronaut care a zburat în spațiu a fost tot un sovietic, Iuri Gagarin.
În loc să construiască o stațiune spațială, președintele Kennedy a decis că SUA își poate demonstra supremația tehnologică în fața sovieticilor în timpul războiului rece și puterea în fața lumii întregi printr-o misiune pe lună. În mai 1961 a anunțat în fața Congresului un plan prin care, până în 1970, primii oameni urmau să aselenizeze.
În 1966, SUA îndeplinise mai multe misiuni orbitale spre lună și debarcase pe lună o sondă. Programul a fost afectat în 1967, de moartea a trei astronauți, Roger Chafee, Edward White și Virgil Grissom, care se pregăteau pentru exercițiu de lansare la Cape Canaveral, Florida.
În 1968, Apollo 8 a purtat trei astronauți pe orbită în jurul lunii; la 20 iulie 1969, Apollo 11 i-a dus pe Michael Collins, Edwin “Buzz” Aldrin și Neil Armstrong pe lună. Aceștia din urmă aveau să devină primii oameni care au pus piciorul pe lună, Armstrong pășind cel dintâi.
Din următoarele șase misiuni selenare, care au durat până în 1972, numai posibila dezintegrare în spațiu a misiunii Apollo 13 a mai trezit interesul publicului în aceeași măsură. În timpul acelor misiuni, trei astronauți și centrul de control NASA de la Houston au reușit să readucă în siguranță pe pământ, de pe orbita lunii, o navetă spațială defectă.
În 1975, programul Apollo a luat sfârșit cu o misiune comună URSS-SUA, pe orbita pământului. Din 1975, nicio ființă umană nu a mai părăsit orbita terestră, NASA concentrându-și atenția pe misiuni în spațiu fără echipaj, pentru explorarea galaxiei și pe programul spațial Shuttle.
Sursa: Jan Polmowski
