COSTOBACII

“Râdeau de moarte dacii liberi...

Noi nu mai suntem neam cu ei?”

(Poetul ION BRAD, 1929)

Cum nu am prea fost un statornic cititor de veche sau mai nouă slovă scrisă românească, cu regret constat că, mult prea târziu am aflat și priceput că strămoșii mei daci au avut, la rândul lor, o puzderie de neamuri înaintașe, demne de admirația noastră pentru vitejia, curajul și cinstea lor. Geograful antic egiptean Ptolemeu (n.90-d.168, d.Hr), ca și istoricul botoșănean Nicolae Iorga (1871-1940) și filozoful-poet ardelean și lăncrăjan Lucian Blaga (1895-1961), m-au învățat că unora dintre aceștia li se spunea, într-un fel de tracică-elenă, costobaci. Și că ei ar fi populat, pe la începuturi, întinse pământuri situate la nord de Munții Carpați și de apele Prutului și Nistrului. De asemenea, că acele îndepărtate vremuri erau cu mult mai înainte, în timp, de a se fi putut auzi pronunțate numele lui Burebista (rege dac: 70-44 î.Hr.), Decebal (rege dac: 87-106 d.Hr.) și Traian (împărat roman, trăitor între anii 53-117 d.Hr.).

Acestea fiind spuse, mă mir întrebându-mă: Ce s-o fi ales de acei bravi costobaci, ca și de urmașii direcți ai acestora!? Adică, de Dacii Liberi! Nu de alta dar, între timp, venise vremea când se năștea Moldova sub sceptrul lui Dragoș Vodă (domnitor între anii 1347-1354) și Bogdan Vodă (1359-1367), porniți din Maramureș, iar la sudul poalelor Carpaților descăleca Radu Vodă (1290-1300), venind din ținuturile Făgărașului, întemeind Țara Românească. Toți bărbați puternici și cu credință tare. Singurii, de altfel, care au rămas în istoria și în memoria afectivă a românilor. Deschizători, cu crucea în frunte și cu paloșul în mână, a lungului și anevoiosului drum al neamului românesc spre împlinirea rostului său în lume: O națiune unită între granițele dulcelui grai românesc. Ca urmare, între urmașii lor îl distingem și pe măritul Mihai Viteazul (trăitor între anii 1558-1601), cel care avea să contureze proiectul de Țară, în vreme ce Cuza Vodă (1820-1872) avea să-i dea un nume. Acela de România. Iar bunul și milostivul Dumnezeu, va lucra cu întreaga națiune (elite și popor) să împlinească idealul Marii Uniri. Prin răbdarea și jertfa românilor, a căror așteptare a durat nefiresc de multe veacuri. Așa s-a născut, precum frumos și plastic grăiește gânditorul-poet Mihai Eminescu (1850-1889) în ale sale melodioase versuri: “Țara mea de glorii, Țara mea de dor”. Acel poet pe care filozoful-patriot Petre Țuțea (1902-1991) îl definea ca “suma lirică a tuturor voivozilor români!”

Iată ce au de desăvârșit și de apărat românii! Dar numai dacă nu se lasă păcăliți de cei care le intră în case printr-o cutie ce se cheamă “televizor”! Bunăoară, ispita televizată a unui magnat șoroșist americanizat. Cel care și-a încropit un “proiect” cu mulți bani europeni și românești, obligându-ne să-i primim cu brațele deschise pe “refugiați” pe vatra românilor. Numai că românii au aflat și au spus ca la Mărășești-Oituz: “Pe aici nu se trece”. Ei nu uită că de veacuri, neam de neamul lor au luptat cu semiluna.

Mă uit la mine și mă uit și la tine, cititorule de gazetă! Nu-mi vine să cred că am avut astfel de bravi înaintași, precum curajoșii și înțelepții costobaci! Nu de alta, dar am ajuns să nu semănăm cu ei de nici un fel! Parcă am fi fost plămădiți, frământați, dospiți și copți dintr-o altă făină și dintr-un alt aluat! De n-am fi astfel, atunci lesne am pricepe că piesele arheologice, ca și scrijeliturile de pe stânci și efigiile de pe Columna de la Roma a împăratului Traian sunt dovezi de netăgăduit că marii războinici ai altor popoare nu ne-au biruit definitiv, nicicând! Oare să fim acum într-atât de slabi și de dezbinați încât să ne dăm bătuți?! Văzând dezastrul pe care l-au lăsat neispăviții, hoții și mișeii anilor care au urmat acelui Decembrie '89, mai că îmi este dor de o descălecare de bărbați puternici și de femei cinstite! Dimpreună, cu credință tare! Precum în vremea strămoșească. Tuturor încălcătorilor de Țară, să le încovoaie spinările și să le sece visteriile!

Lasă un comentariu