POVEȘTILE MARII UNIRI - “BĂTRÂNUL NAȚIEI” - GEORGE POP DE BĂSEȘTI

“Strașnic om ești, Daco-Român fanatic! Între noi e depărtare ca între cer și pământ. Nu ne vom înțelege niciodată. Cu toate acestea cinstesc convingerea cu care ai apărat atât de bărbătește cauza neamului tău. Vezi, această atitudine bărbătească impune respect și dușmanilor. De astfel de oameni bravi și hotărâți am avea și noi nevoie. Vino tu la noi și-ți garantez că nu există demnitate în Ungaria pe care să n-o poți dobândi.”

La această ispitire a președintelui Consiliului de miniștri ungar, Tisza Kalman, “sdrobitorul de naționalități”, cum i se mai spunea, ardeleanul George Pop de Băsești a răspuns neclintit și ferm: “De mi-ați da toată Ungaria, și tot n-aș trăda cauza cea dreaptă a sărmanului și nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarășii mei și de mine, n-are alți apărători împotriva tendințelor voastre de cotropire”. “N-am așteptat alt răspuns!”, a mai adăugat Tisza Kalman, apoi s-au despărțit pentru totdeauna, nu înainte însă ca acesta să-i anunțe pe cei din jurul lui: “George Pop de Băsești cu niciun chip nu poate să mai intre în parlamentul unguresc”.

Dar ce căuta George Pop de Băsești în parlamentul ungar, la sfârșitul secolului al XIX-lea? Libertate și drepturi pentru românii transilvăneni, aflați sub asuprirea Imperiului austro-ungar. Asta căuta! Timp de șaizeci de ani a fost neobosit în fruntea luptei de eliberare a românilor din Ardeal și de unire cu Țara Mamă. Pentru împlinirea visului de veacuri și-a pus la dispoziție averea, casa, sănătatea și viața. A fost batjocorit, bătut, ținut în închisoare, gospodăria i-a fost vandalizată, dar el a crezut nestrămutat în victorie și, la finalul vieții, a avut marea bucurie să ajungă la

1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, și să fie ales Președinte al Marii Adunări Naționale, care a votat Unirea. Visul cel mare i-a fost împlinit. “... după ziua asta aștept de optzeci de ani. Am venit (la Alba Iulia) chiar și dacă această cale m-ar costa viața, căci de acum, pentru mine, nu mai rămâne alta decât să zic și eu cu dreptul Simion din Scriptură: Acum slobozește, Doamne, pe robul tău în pace!”.

În armata împăratului, dar luptător pentru neam și țară

În pașaportul eliberat de pretorul Kaizler Sandor, în Băsești, la 15 martie 1849, Petru Pop de Băsești cel Tânăr este descris ca “un bărbat de 35 de ani, de religie greco-catolic, adică român unit, de profesiune plugar; de statură, înalt; are fața rotundă, ochi negri, nas potrivit, mustață și păr castaniu, barbă nu poartă; știe românește, ungurește și nemțește”. Soția lui, Susana Pop de Turț, era o femeie “distinsă, prevăzătoare, econoamă”, după cum reiese din amintirile celor care au cunoscut-o. Aceștia sunt părinții celui care a rămas în istorie cu numele de George Pop de Băsești, oameni gospodari, de mare omenie, urmași ai unor bogate și vechi familii nobiliare românești, “de Turț, Ugocea și Negrești”, pomenite în urice și acte, încă de pe la 1678.

George s-a născut la 1 august 1835 în Băsești, în casa în care a și locuit, până ce s-a stins, după ce-a trecut de 83 de ani. A lipsit din sat doar în perioadele în care a fost la studii (a făcut liceul la Baia Mare și Dreptul la Academia din Oradea). În matricolele de la Oradea, este notat ca având “acces la nota lăudabil și distins”, ceea ce subliniază sârguința tânărului.

Din păcate, a trebuit să întrerupă studiile de drept, când a fost mobilizat în armata lui Franz Josef, cu care a ajuns până la Veneția și, când, după înfrângerea de la Solferino, a rămas să-și facă serviciul militar obligatoriu la Cluj. Dar anii de război și de militărie nu au fost pierduți în van. Slujindu-l pe împărat din datorie, George Pop a învățat să slujească alte cauze, mai înalte, din dragoste și devotament. Mai târziu, alăturându-se “intelighenției” române, în lupta dusă pentru câștigarea drepturilor politice de către românii din Ardeal, a ajuns departe de țară, până la Viena și Budapesta. În linii mari, reperele tinereții și chiar ale vieții lui întregi sunt de o simplitate dezarmantă. Neamul și țara mai întâi și mai presus de orice și abia apoi, trebuințele și nevoile personale.

Marele vis al independenței: MEMORANDUMUL

Imediat după încheierea serviciului militar, George Pop s-a implicat curajos în toate domeniile vieții politice și spirituale ale românilor ardeleni. Era un bun orator, calm și înțelept, abil și curajos politician, ferm în susținerea drepturilor românilor în fața Dietei de la Budapesta. A înțeles de timpuriu că pentru a avea sorți de izbândă în înfăptuirea Unirii celei mari, este nevoie, în primul rând, de unirea tuturor forțelor politice românești din Transilvania, și astfel a pus la cale, la Sibiu, la o întâlnire a ASTREI, “închegarea tuturor românilor din Ungaria, Transilvania și Banat, într-un singur partid național”. Alături de ceilalți fruntași ai românilor ardeleni, s-a pronunțat împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria și a maghiarizării forțate a numelor și a denumirilor de localități. A contribuit la conținutul Memorandumului românilor transilvăneni, în care se cerea revenirea la autonomia Transilvaniei, dreptul la liberă folosință a limbii române în administrație și justiție, asigurarea învățământului în limba maternă. Trei sute de intelectuali, proprietari, meseriași și țărani din toate zonele Transilvaniei au pornit apoi către Viena, să-i prezinte împăratului Franz Josef Memorandumul.

Dar “drăguțul de împărat” a refuzat, la 28 mai 1892, să primească delegația românilor și a trimis Memorandumul spre rezolvare (cui credeți?) tocmai Guvernului de la Budapesta. A urmat represiunea maghiară și-un proces răsunător desfășurat în sala “Reduta” din Cluj, în 1894. Străzile orașului au fost pline de peste 20.000 de români veniți să-și susțină aleșii din fruntea luptei de eliberare. Procesul memorandiștilor a stârnit un val de indignare în întreaga Europă. La proces au participat peste 30 de ziariști străini care au înregistrat “chipul plin de farmec și distincțiune, zvelt, cu barbă căruntă”, al lui George Pop de Băsești, figura de “voievod” a lui Ioan Rațiu, calmul preotului Vasile Lucaciu “ras pe față, cu acel cap fin desenat, care trecea de frumusețe pe acele vremuri”. În total, memorandiștii au fost condamnați la 32 de ani de închisoare la Vacz și Seghedin. George Pop de Băsești a făcut un an de închisoare, la Vacz.

După rostirea verdictului “vinovați”, dr. Rațiu s-a ridicat din boxa acuzaților și a rostit “crezul” care i-a făcut pe românii ardeleni să nu abandoneze lupta până la Unirea din 1918: “Ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută - se afirmă. De aceea nu mai suntem aici acuzați, suntem acuzatori. Noi am lucrat numai ca mandatari ai poporului român și un popor întreg nu poate fi tras la bara judecătorească”.

Povești de familie

Căutând amintiri despre George Pop de Băsești, am ajuns în Sălaj, la Ulmeni, la d-na profesoară Aurora Pușcaș, directoare a Liceelor particulare care poartă numele “George Pop de Băsești”. Strănepoată a marelui luptător, am rugat-o să-mi spună povești de familie neștiute, care să-i întregească imaginea.

Balul din Răscruci

Când George Pop a făcut armata la Cluj, a venit într-o permisie acasă și a participat la un bal organizat într-un castel de la Răscruci, între Cluj și Gherla. Acolo s-a îndrăgostit de văduva baronului Szebeși, descendentă de viță nobilă maghiară, pe care o chema Maria. Maria de Loșonczyi Szebeși. Iubirea a fost reciprocă, și urmare a acestei pa-siuni romantice a fost nașterea unei fetițe, pe care mama ei a înscris-o în acte sub numele de Ana Szebeși. Fetița a fost lăsată la Cluj, într-un orfelinat, în grija unei doici, pentru că mama ei nu era căsătorită cu George Pop de Băsești, și date fiind prejudecățile vremurilor, nu-și putea asuma singură creșterea copilului. A fost supravegheată însă și ocrotită tot timpul de la distanță de părinții ei. Ulterior, Maria de Loșonczyi s-a căsătorit cu George Pop și a venit la conacul de la Băsești. Când fetița Ana a avut câțiva ani, a fost adusă și ea la Băsești, prezentată ca fiică “înfiată”, de care părinții s-au ocupat în mod deosebit să învețe carte și să aibă o educație aleasă. Cei apropiați știau adevărul și țineau secretul pentru a nu periclita în vreun fel onoarea lui George Pop, aflat la începutul carierei sale.

La vremea cuvenită, Ana a fost căsătorită cu Petru Rob, învățător din Oarța, apropiat colaborator al lui George Pop de Băsești, un om de mare omenie și intelectual serios. A primit o zestre impresionantă, odată cu binecuvântarea părinților ei, dar n-a fost recunoscută public, oficial, ca fiică a lor. Bunica mea povestea că atunci când Pop Gyuroaie, cum îi ziceau sătenii Mariei Loșonczyi, a fost bolnavă și a tras să moară, s-a chinuit mult, dar nu murea. Doica bătrână care a crescut-o pe Ana la Cluj și care le-a îngrijit și pe fetele următoare ale familiei (Carolina și Elena) s-a dus într-o zi la Elena, fiica mai mică, care citea în cerdac. «Luminăția voastră, ar fi zis ea, io aș grăi ceva cu dumneavoastră, dar să nu vă fie cu supărare. Bătrâna mama dumneavoastră nu va putea muri până când n-o veți chema pe sora de la Oarța, pe Ana, și să vă dați mâna peste patul mamei, ca semn că recunoașteți a fi surori dintr-o mamă și un tată». Imediat, Elena Pop a trimis trăsura după sora ei, la Oarța de Jos. Aceasta a venit, au dat mâna peste patul mamei lor, și astfel au recunoscut că sunt surori bune. Abia atunci a aflat Ana că este soră de mamă și tată cu Elena. Peste câteva ceasuri, Maria Loșonczyi, soția lui George Pop de Băsești, a închis ochii împăcată. George Pop era la închisoare, la Vacz, în Ungaria, dar a fost învoit câteva zile pentru a se ocupa de înmormântarea soției lui. Ana a avut opt copii cu învățătorul Robu. A murit de tânără, spunea lumea că “din făcătură”, din vrăjitorii. Înainte de moarte, găsea mereu prin grădină fuse aruncate. «Vedeți, dragul mamii», le zicea ea copiilor ei, «aiestea m-or omorî pe mine». Așa a fost”.

Carul cu șase boi

Zilele din urmă ale lui George Pop de Băsești sunt legate de Marea Adunare de la Alba Iulia din 1918. Împlinise deja 83 de ani, dar bucuria izbânzii l-a făcut să pornească neabătut spre Alba Iulia, cu orice risc. L-au însoțit ginerele său, Francisc Hossu Longin, și Alexandru Chiș, avocat din Cluj. Călătoria a fost un iad. “Trenul neîncălzit nu avea nici măcar o fereastră întreagă. Pielea și catifeaua canapelelor din compartimentele de clasa I și a II-a fură luate de călători. Felinarele, sparte. Siguranța, nulă. Și pretutindeni, în trenuri și în gări, o aglomerație nebună care paralizează aproape orice mișcare. La Războieni, garda ungurească, din motive necunoscute, trage cu armele asupra trenului care transportă pe reprezentanții românilor la Alba Iulia și ucide pe tânărul moț Ion Arion”. Ca să nu fie împușcați, călătorii s-au culcat la podea. La Alba Iulia, după o așteptare de câteva ore, s-a găsit o odaie pentru venerabilul patriot, dar aceasta era neîncălzită. A doua zi, după slujbele de la biserică, au urmat cuvântarea și discursurile în fața oamenilor adunați. “Bătrânul nației”, George Pop de Băsești, a declarat în fața tuturor Unirea. Din nefericire, întoarcerea acasă a fost și mai grea, iarăși cu trenuri neîncălzite, prin gări în care patrulele ungurești și secuiești îi batjocoreau și jefuiau pe români. Însuși șeful gării din Teiuș, deși ungur, îl ascunde în biroul său pe George Pop de Băsești, ca să-l salveze de agresori. Dar oboseala drumului și răceala, l-au răpus pe Bătrânul nației. S-a stins la 23 februarie 1919, fără să mai apuce să vadă “Ordinul Coroana României în grad de Mare Cavaler”, pe care Regele Ferdinand i-l trimisese cu gardă de onoare. Vestea dispariției lui s-a întins cu repeziciune. “Pop Gyuri temetesen mi is ott leszunk”. “Vom fi și noi de față la înmormântarea lui George Pop”, au transmis hoardele lui Bela Kun și s-au ținut de cuvânt. În ziua înmormântării, au tras asupra casei de la Băsești, în geamurile salonului în care era catafalcul. “Când sicriul e scos afară în curte, gloanțele șuieră pe la urechile tuturor. Preoții reduc rugăciunile și cântările și iau măsuri ca mortul să fie dus în biserică. Optsprezece soldați viteji de la Mărășești, Mărăști și Oituz, străjuiesc cu trupurile lor sicriul celui dintâi cetățean al Transilvaniei dezrobite. În drumul spre cimitir, sicriul e transportat pe un car țărănesc, împodobit cu cetină de brad și zăbranic negru, tras de șase boi, simbolizând simplitatea patriarhală și hărnicia neobosită a acestui mare gospodar”. Între salve de tun și șuier de gloanțe, rămășițele pământești ale marelui luptător au fost așezate în pământ. Iar cuvintele marelui tribun au fost mai puternice: “De acum se va face România Mare”.

 

Lasă un comentariu