MANUSCRISUL DE JAD - ÎNVREDNICEȘTE-NE, DOAMNE!

Moto: “După cum știți și mă cunoașteți, eu nu-mi schimb opiniile după cum bat vânturile politicii românești și ale giruetei postdecembriste.” (Lazăr Lădariu)

În dialogul poetic cu timpul, Lazăr Lădariu se mistuie în flacăra cuvântului, în cartea pe care o scrie fără de oprire, “de dimineața până seara târziu”, răsădind-o, apoi în taina timpului-vecernie pe firul rugăciunii: Învrednicește-ne, Doamne! Poetul trăiește, astfel, reașezarea timpului, a lumii și a vieții, prin liturgicul din “vecerniile memoriei” : Un înger mi se așează pe umăr/ apoi pe suflet...

Trăim (sau ar trebui să trăim) ACUM un timp-vecernie; timp adânc, ordonat, al ieșirii din barbaria cotidiană, simțind sublimul Sărbătorii ce ne iese în cale, cea a Centenarului. Pe podiumul Sărbătorii putem urca cu ceea ce gândim și simțim, poate având pe umăr și în suflet Îngerul invocat de Lazăr Lădariu în volumul de versuri “Vecerniile memoriei” și flacăra cuvântului din celelalte volume ale scriitorului. Dacă s-ar desfășura paginile cărților scrise în 100 de ani de la 1 Decembrie 1918, începând cu Poemele lumii de Lucian Blaga, apărute în 1919, am avea în fața ochilor un imperiu al cărții, precum cel imaginat de Eminescu în Insula lui Euthanasius, zid de apărare împotriva atâtor nimicnicii și înjosiri ale ființei umane în “era vidului” pe care o traversăm.

Cu “Vecerniile memoriei” putem merge la 1 Decembrie, la Alba-Iulia, dacă ne hotărâm să avem un credențional în fierbintele mâinii. După cum, credenționale ne pot fi cărțile de publicistică ale lui Lazăr Lădariu, Martor sau Veghe sau Pe baricadă, mărturisitoare întru adevăr românesc.

Acțiunile negândite ale zilei noastre, riscurile, aberațiile, situațiile încrâncenate, mârlănia provocatoare, mersul societății “în marșarier”, pofta nesătulă ce pângărește dreptatea românească, nemernicia hrănită în sânul șovinismului, îi devin publicistului frământări ale conștiinței; la fel, sfidarea identității naționale, a istoriei și limbii, trădările interesului național, deprecierea statului de drept, disprețul pentru adevăratele valori naționale, întețirea extremismului maghiar, condamnarea, în continuare, a Basarabiei la robie națională, viața căreia i se deschide mers între Scylla și Charybda, între două Românii, una a îmbuibaților și cealaltă a umililor.

Un timp al dezunirii, detaliază Lazăr Lădariu, ar vrea să le ia românilor sentimentul de mândrie că sunt români, dându-le sentimentul “de slugă”, făcându-i “orbi, surzi, muți” sau “bieți Iovi pe o planetă părăsită”. Celor care nu mai aud clopotul de alarmă, uitând că “noi suntem aici deodată cu vremea”, că ne naștem cu harta Daciei în palmă, publicistul le reamintește imaginea blagiană despre pământul care ne sărută tălpile, fiind fericit că nu-l părăsim, și le reamintește Învățăturile lui Neagoe Basarab Voievod către fiul său Teodosie, despre trezirea spiritului și vrednicia ființei, despre o fără de oprire stare de veghe: “Nu da somn ochilor, nici adormitare genelor tale (...) Cugetă cele rele”.

Publicistul Lazăr Lădariu cugetă la cele rele, la absurdul sfidării majorității de minoritate, la Uniunea Europeană care e un fel de șarpe Boa, la obtuzitățile istoricului Lucian Boia când disertează pe tema Marii Unirii din 1918, la legea stupidă, antiromânească, ce lovește în pantheonul culturii noastre, în Mircea Eliade, Cioran, Țuțea, Mircea Vulcănescu.

Publicistul, cu prestanța experienței și frumusețea ființei sale, nu doar enumeră datele răului, dar așteaptă o Înviere a neamului și a țării, invocând cuvintele lui Mihail Kogălniceanu rostite la alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza: “Împacă patimile și urile dintre noi și reîntrodu în mijlocul nostru strămoșeasca frăție”.

Foto: Lazăr Lădariu, alături de scriitori-membri ai Uniunii Scriitorilor din România, la a 33-a ediție a Colocviilor Naționale “George Coșbuc” de la Bistrița.

Lasă un comentariu