Dar nu am început să scriu această pagină doar pentru a înălța o odă limbii române, ci pentru a încerca să înțeleg paradoxul potrivit căruia un popor format din indivizi înclinați să se descurce fiecare pe cont propriu, cum spunea un filosof interbelic, dă dovadă, istoric vorbind, de o capacitate de a nu uita și a nu renunța la propria sa definiție care i-a asigurat o coeziune oarecum uimitoare. Se împlinesc o sută de ani din momentul în care această coeziune subterană a găsit prilejul, sperat de veacuri, de a primi forme instituționale și recunoscute internațional. A fost considerat un miracol, o victorie edificată din nenumărate înfrângeri, dar un miracol care nu ar fi avut cum să se nască fără miracolul mult mai adânc al încăpățânării de a nu ne îndoi niciodată de unitatea noastră. În pofida a tot ce trăiam și a tot ce ni se întâmpla și demonstra caracterul utopic al speranței noastre, am fost convinși că, împărțiți între imperii cu interese divergente, noi rămâneam un singur popor, care vorbea o singură limbă, purtător al unui adevăr indubitabil și care nu avea nevoie de confirmările realității.
Aceasta este enigma și acesta este miracolul. Nu România și-a anexat Transilvania, Bucovina, Basarabia, ci Basarabia, Bucovina, Transilvania s-au unit cu România, întregind nu doar geografia și bogățiile statului român, ci întregindu-i istoria cu o vocație a dăruirii neobișnuită în istorie. Dionisos din Halicamas spunea că “istoria este filosofia prezentată prin exemple”. Uluitoarele hotărâri din 1918 sunt exemplele care ne-au schimbat destinul de țară și care pot deveni modele țării de acum, în măsura în care suntem în stare să formulăm filozofia care le-a făcut posibile, pentru a putea crede în ea. În epoca noastră “post-adevăr” - numită așa pentru că nimeni nu mai crede în nimic, iar adevărul este întotdeauna o idee în care crede cineva - singura noastră șansă este să reînvățăm de la cei de acum 100 de ani să credem în destinul nostru comun.
Aceasta a fost filozofia faptelor care au ilustrat istoria de la 1918. Au crezut în destinul european al țării lor și au crezut că este datoria lor, a fiecăruia în parte, să-l realizeze.
Suntem în stare - în condiții, oricât ar părea de ciudat,destul de asemănătoare - să facem același lucru? Pentru că, aureolată de optimism și fără urmă de tragism, mondializarea a reușit să schimbe istoria recentă a lumii, cel puțin la fel de dramatic cum a schimbat, Primul Război Mondial, istoria contemporană. În deruta unei lumi, pe care viteza schimbărilor a făcut-o să-și uite criteriile și să nu mai știe deosebi binele de rău, anul Centenarului ar trebui să fie pentru noi un recurs la bunul simț, pentru că întoarcerea privirilor înapoi, spre înaintași, este întotdeauna o soluție de bun simț.
Nu cred că a existat în istoria omenirii vreo epocă în care să fie mai greu de stabilit, decât azi, unde e binele și unde e răul, cum este binele și cum este răul. Ce este bine și ce este rău. Și asta nu pentru că alte epoci ar fi fost mai simple și mai puțin confuze, ci pentru că niciodată confuzia nu a avut la îndemână atâtea mijloace de exprimare, atâția subiecți dornici să se exprime și atâtea posibilități de a manipula această dorință de exprimare.
De altfel, de cele mai multe ori - și asta este o caracteristică specifică numai epocii noastre - confuzia nu este naturală, nu este autentică, ci construită cu migală, inventată cu nerușinare în așa fel încât problema nu mai este aceea a deosebirii binelui de rău, ci, mai radical, a travestirii binelui în rău și a răului în bine, a schimbării numelui unei noțiuni, în timp ce conținutul ei rămâne neschimbat, sau, invers, a păstrării numelui unei noțiuni al cărui conținut este înlocuit treptat, până la a deveni opusul său. În acest sens, perioadele electorale oferă în viața tuturor democrațiilor largi, arii de observație a felului în care binele poate fi transformat în rău.
(Va urma)
