AM FOST ȘI TREBUIE SĂ MAI FIM!

Nouă, românilor, ca popor și ca națiune, ni se poartă cam de mult timp sâmbetele. De la o vreme încoace, ni se pare chiar prea de tot, iar apropierea sărbătorii Centenarului, îi fac pe neprietenii noștri să spumege de furie. Și unii, și alții, îndeosebi din est sau din vest, dar și din nord și din sud, mor de ciudă pentru succesele noastre de reîntregire, pentru locul de frunte pe care-l deținem în peisajul Europei, (dintr-o țărișoară, aflată în bătaia vântului, locul 9 la populație și locul 12 la teritoriu), statut obținut în urma a două uniri succesive (1859 și îndeosebi 1918), în urma cărora românii s-au adunat la ei acasă în proporție de peste 80 la sută, performanță unică pe continentul european. Sunt invidii foarte vechi, la care însă se adună răutăți noi, determinate și de parcursul nostru deloc strălucitor, din ultimele aproape trei decenii. Desconsiderați și chiar arătați cu degetul pentru faptele unora și mârșăviile altora, milioane de români, națiunea întreagă sunt obligați să poarte stigmatul unor asemenea gesturi. În urma unor astfel de stări de fapt, reacțiile multora dintre noi sunt defensive. Majoritatea celor ajunși în străinătate încearcă să-și ascundă identitatea, unii chiar o neagă sau o trec sub tăcere, așteptând momentul să se lepede de ea, iar cei din țară, datorită situației precare din toate punctele de vedere își exprimă lehamitea, declarând, la supărare, regretul că sunt români și, în consecință, ar părăsi țara cu primul avion, fără nici cea mai mică remușcare. Sunt of-uri spuse de obicei la necaz care însă conțin mult adevăr.

Ceea ce ar trebui să știm cu toții și să ne aducem aminte, mai ales când ne bântuie asemenea gânduri negre, este că istoria românilor n-a început de ieri. Nici sub Ceaușescu, Iliescu, Băsescu sau Iohannis - Dragnea, că segmentul contemporan pe care-l trăim și ne este potrivnic constituie o picătură într-un ocean de existență, de patru ori milenară, așa cum sublinia marele istoric român și al epocii sale, Nicolae Iorga. Este adevărat, pe noi ne interesează ceea ce se întâmplă

cu viața noastră de acum. Dar dacă prezentul ne este precar, nu putem șterge cu buretele perioade strălucitoare din această istorie lungă și plină de încercări a înaintașilor noștri, care ne oferă suficiente motive de mândrie.

Dacă ar fi să comparăm firul existenței noastre cu al celorlalte popoare europene, situate astăzi în fruntea listei civilizației, adunate cele bune cu cele rele din viața fiecăruia, am putea constata că noi, românii, ne-am afla printre primii. Atuurile noastre în acest sens sunt multe și de netăgăduit. În primul rând, prin strămoșii noștri geto-daci și traci suntem cel mai vechi popor al Europei. Dacă nu al întregului continent, cel puțin al zonei centrale și est europene. Lucrul acesta nu-l spunem doar noi, el este recunoscut de majoritatea covârșitoare a istoricilor străini obiectivi și de bună credință, și care sunt unanim de acord că, strămoșii noștri ocupau o suprafață de peste un milion kmp: din munții Pind ai Greciei până în Carpați și Alpi. Aceasta înseamnă, pe lângă suprafața României, teritoriile integrale ale Bulgariei, Iugoslaviei, Albaniei, Ungariei, Moldovei și părți din nordul Greciei, Austria de răsărit, Slovacia și Ucraina, până deasupra Kievului. Traci și geto-daci, peste tot, de o parte și de alta a Dunării, de la vărsarea ei până pe cursul mijlociu al fluviului, care au dăinuit secole și milenii și pe care astăzi îi întâlnim sub apelativele de vlahi, români și aromâni, megleno-români, istro-români, macedo-români și traco-iliri. Șapte vlăstare ale aceluiași trunchi vânjos, chiar dacă din unele ramuri au rămas doar urme palide.

Când s-a întâmplat acest lucru? Istoricii străini vorbesc de o lungă epocă de glorie a strămoșilor noștri, de prin secolul al V-lea înainte de Cristos și a ținut până la începutul secolului al II-lea, după Cristos, mai precis până la cucerirea Daciei de către romani, în anii 105-106 e.n. Comparând cele două perioade existențiale, de glorie (500 î.e.n.-106 e.n.) pentru geto-daci și ( 170 î.e.n.- 395 e.n.) pentru imperiul roman, constatăm că viața Europei a fost dominată la acea vreme de două mari puteri, perioadă de aproape un mileniu,( 500 î.e.n.-395 e.n.) din care 275 de ani (170 î.e.n.- 106 e.n.) geto-dacii și romanii au coexistat ca două blocuri imense, de nivel similar de dezvoltare, care s-au urmărit și influențat reciproc. Istoricii, în unanimitate sunt de acord că Burebista a fost cel mai mare conducător geto-dac al tuturor timpurilor, care în anii 70 î.e.n., cu o mână de fier, a reușit unificarea tuturor formațiunilor statale ale vremii, într-un mare stat centralizat. Iată ce spunea în acest sens, pe la 1870, istoricul austriac Iulius Jung: “Burebista stăpânea un regat puternic care se întindea pe ambele părți ale Dunării, ajungând până în Tracia (Bulgaria) Iliria (Coasta Dalmației) și Noricum (jumătatea estică a Austriei)”.

Cum nimic nu este făcut să dureze o veșnicie, în vreme ce puterea geto-dacilor s-a erodat, înăuntrul propriilor granițe,( 500 î.e.n.-106 e.n.) imperiul roman, în formare, pe piatra dură a Romei antice, se afla în plină ascensiune. Deși ochii ageri ai acestor abili și foarte instruiți cuceritori erau ațintiți de multă vreme asupra geto-dacilor, ei n-au putut să-și satisfacă poftele de cucerire decât pe la marginile teritoriilor acestora, supunând înainte de venirea lui Decebal la putere (87-106 e.n.) părți ale fostului stat centralizat al lui Burebista, ca cele din Balcani și centrul Europei, ultimul rege rămânând cu un teritoriu ce se întindea la vest, dincolo de Tisa, iar la est, dincolo de Nistru.

Faptul că geto-dacii au constituit o forță puternică, chiar egală cu a Romei, explică de ce Dacia lui Decebal, redusă la limitele amintite mai înainte n-a putut fi cucerită decât foarte târziu și în urma a două campanii (101-102 și 105-106) sub Traian, cel mai puternic împărat al romanilor.

Iată ce spune în acest sens istoricul sovietic N.S. Derjânin, în lucrarea sa “Istoria Bulgarilor” editată în 1945, pe care nu-l putem bănui de simpatie față de români: “Timp de decenii întregi, o rezistență deosebită față de cuceritorii romani au pus dacii care ocupau teritoriul Transilvaniei, Valahiei, Moldovei și Basarabiei, până la Marea Neagră și Nistru”… Ce importanță deosebită au acordat conducătorii romani victoriei asupra dacilor se poate aprecia după faptul că, timp de 123 de zile, Roma a sărbătorit victoria lui Traian.” La aceasta, adăugăm noi, realizarea în capitala imperiului a monumentului “Columna Traiana”, un unicat al glorificării unei cuceriri extrem de grele, care dăinuie peste timp ca mărturie a acelor vremuri.

Se pune fireasca întrebare: Dacă geto-dacii au fost atât de puternici la vremea lor, de ce n-au marcat epoca în măsura în care au făcut-o romanii? Răspunsul este simplu. Între cele două entități istorice existau diferențe mari atât ca mod de a fi, cât și de a concepe viața. În timp ce geto-dacii, în calitate de băștinași absoluți ai imensului teritoriu, duceau o viață liniștită, trudind cu armele păcii, cetățenii Romei antice au îmbrăcat armura de cuceritori, punându-și ca vis de împlinit făurirea unui imperiu mai mare și mai strălucitor decât al lui Alexandru Macedon (356-323 î.e.n.), ceea ce, trebuie să recunoaștem, au și reușit. Ceea ce au făcut geto-dacii noștri în această perioadă a fost să-și apere glia. Lucrul acesta l-au deprins secole de-a rândul, pentru care au muncit și luptat, creându-și resursele de rezistență materială, umană și spirituală, necesare și la nivelul adversarilor romani. Altfel n-ar fi putut rezista.

O altă întrebare care se pune este dacă strămoșii noștri geto-daci au făcut bine sau nu, opunând atâta timp rezistență romanilor. Pe termen scurt, spunem noi, au făcut bine, pentru că și-au apărat glia, dar pe termen lung este vorba de o întârziere a simbiozei, a dezvoltării specifice infuziei romane. În perspectiva istoriei, mai câștigate au fost popoarele care au avut un stagiu mai mare sub stăpânirea romană. Așa este cazul Italiei, Spaniei, Portugaliei, Franței, Marii Britanii etc., care au stat peste trei secole sub imperiul care și-a pus amprenta asupra dezvoltării și civilizației lor.

Faptul că dacii s-au dovedit o nucă tare pentru romani, ne-a privat de cea mai fertilă perioadă a existenței imperiului, caracterizată printr-o dezvoltare extraordinară a teritoriilor supuse. Pe unde au trecut romanii au lăsat în urmă, peste veacuri, edificii publice, apeducte, amfiteatre, poduri și, nu în ultimul rând, drumuri (peste 90.000 km, care au devenit apoi temelia unor șosele europene, autostrăzi. “Toate drumurile duc la Roma”, nu-i așa? La aceasta se adaugă dezvoltarea extraordinară a științei, culturii și tehnologiei.

Așa cum am mai spus, declinul Imperiului roman a venit la scurtă vreme după cucerirea Daciei. La moartea lui Traian, (117 e.n.), imperiul roman avea o suprafață de 3,3 milioane kmp și o populație de 55 de milioane de locuitori. Un spațiu imens ce nu mai putea fi apărat de presiunea tot mai puternică a dacilor liberi și mai ales a popoarelor migratoare care și-au făcut apariția la granițele imperiului, la începutul secolului al III-lea al erei noastre.

Deși Imperiul roman a mai dăinuit până în anul 395 e.n., când a fost împărțit în Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus, prima regiune din care și-a retras forțele a fost ultima cucerită, și anume Dacia, teritoriul cel mai greu de apărat. Cu retragerea aureliană, care a avut loc între anii 271-275 după Cristos, strămoșii noștri, care în cei 170 de ani și-au constituit identitatea daco-romană, au intrat într-o nouă eră a evoluției, plină de incertitudini și de grele încercări. O pagină a istoriei, zicem noi glorioasă, s-a încheiat și se deschide alta, mai puțin fastă, prin agresivitatea vremii determinată de lupta pentru existență și găsirea unui loc sub soare, a noilor veniți. Este vorba de popoarele barbare, începând cu goții și hunii și terminând cu ungurii, tătarii și turcii.

Cu toate acestea, și în ciuda atâtor opreliști și constrângeri, daco-romanii noștri, plămădiți din simbioza celor două popoare, au rezistat. Oricum, ei ne-au dovedit nouă, cât și lumii că “ tot ce-i românesc nu piere și, nici nu va pieri!” Ca și strămoșii noștri daci, geto-daci, daco-romani, în îndelungata noastră istorie, nici noi, cei de azi, nu suntem ocoliți de lovituri din toate părțile. Dacă ei au răzbit prin istorie, în cele din urmă construind românității un edificiu puternic, românii de azi au o datorie sfântă, atât față de trecut cât și față de viitor, față de înaintașii și urmașii noștri, să ducă lucrurile pe mai departe, în aceeași manieră, adică să construiască și nu să demoleze. Să dea României strălucirea și vigoarea de care are nevoie și de care este îndreptățită pentru a face față marilor provocări contemporane, impunându-se în concertul Europei ca o forță, pe măsura potențialului ei, abandonând pentru totdeauna defetismul pe care-l ducem în brațe de atâta vreme, cât și proastele noastre maniere de a ne pizmui între noi. E bine să reținem adevărul simplu că, prin astfel de comportamente, facem servicii celor care neobosit ne suflă în ceafă, murind de ciuda istoricilor noastre succese.

Lasă un comentariu