POTÂRNICHEA ȘI CÂINII DE VÂNĂTOARE

Cunoscutul scriitor Ionel Pop a fost invitat să ia masa în casa pe care o deținea la țară, un prieten. În jurul casei lui era o livadă frumoasă, pe care o împodobeau și diferiți arbuști decorativi. Masa a fost servită în chioșcul din grădină. Lângă ușa deschisă a chioșcului, stăteau tolăniți cei doi câini de vânătoare ai stăpânului. Dormitau, așteptând să le vină rândul și lor.

La un moment dat, s-a auzit zgomotul specific al zborului de potârniche. Apoi potârnichea, care probabil se așezase pe undeva prin apropiere, a venit sprintenă spre chioșc. A ajuns la cei doi câini culcați, și, fără frică, a trecut peste ei și s-a oprit pe prag. Câinii nu au făcut altceva decât să deschidă câte un ochi, leneș, ca apoi să-l închidă, liniștiți.

Gazda mea a râs cu poftă de figura pe care o făcuse scriitorul și i-a explicat apoi că potârnichea aceea era Sura, o pasăre îmblânzită. Pentru a dovedi cele spuse, a chemat-o pe nume. Potârnichea a alergat la picioarele stăpânului și a cules bucuroasă firimiturile de pâine oferite. Când au plecat de la chioșc, înaintea lor săreau cei doi câini, între ei potârnichea, umflându-se câteodată în pene. Apoi pasărea, nemulțumită de încetineala convoiului, și-a luat zborul spre curtea în care erau închiși câinii noaptea. De ce tocmai acolo? Pentru că nu se împrietenise cu găinile, ci cu cei doi câini de vânătoare, dușmanii de moarte ai neamului ei. Deseori, pe când câinii dormeau, potârnichea vâna muștele care se adunau și îi necăjeau prietenii. De doi ani, această potârniche era adoptată de oameni și de câini, și nici prin gând nu îi trecea să plece în lumea ei. Hoinărea prin livadă. Liberă, după care se întorcea singură “acasă.”

Lasă un comentariu