ÎN EPICENTRUL CENTENARULUI (V)

Unirea din 1918 a fost realizată profund democratic, prin voința centripetă a unor populații ținute separate de secole și care au devenit, prin această formă de iubire istorică, un popor. Căci Unirea a fost o formă de credință, speranță și iubire, creștină prin alăturarea, în numele acelorași idealuri, mai străvechi și mai importante decât dezbinarea, a celor două biserici românești, cea unită cu Roma și cea ortodoxă, majoritară, biserici care au luptat împreună și s-au aflat împreună pe câmpul de la Alba Iulia. Acea lumină a iubirii unificatoare s-a păstrat vie în deceniile care au urmat, dovadă că în perioada interbelică se spunea că poporul român se înalță spre Dumnezeu pe două aripi: cele două biserici românești.

Sunt fiica unui preot ortodox, iar soțul meu era urmașul unor adevărate dinastii de preoți ortodocși din Mărginimea Sibiului și - cum mulți dintre Dumneavoastră poate mai știți - de aici, din Alba Iulia. În această calitate, simt nevoia să mărturisesc că știu că, și înființarea, și desființarea Bisericii greco-catolice au fost acte politice legate de voința marilor puteri dintr-o epocă și alta, și nu de sâmburele neschimbat al credinței creștine. Așa cum au fost, și cu toate suferințele pe care le-au produs, la sfârșitul secolului XVII sau la mijlocul secolului XX, aceste acte aparțin istoriei noastre, pe care avem obligația să o privim și să o analizăm cu onestitate. Iar în această onestitate, trebuie să se cuprindă respectul reciproc și un adânc omagiu adus Școlii Ardelene, aparținând Bisericii Unite și reprezentând un moment crucial al culturii noastre, momentul în care ne-am descoperit și demonstrat rădăcinile comune și latine, prin aducerea dovezilor științifice care aveau să fie armătura teoretică a recunoașterii internaționale, a unirii provinciilor românești și a omologării noului stat pe baza principiilor wilsoniene.

Suntem urmașii a tot ce s-a întâmplat în această ultimă sută de ani, începută prin miraculosul efort care a dat sens mileniilor anterioare. Suntem urmașii românilor care au înfăptuit România Mare și suntem urmașii românilor care i-au întemnițat și i-au îngropat în Cimitirul Săracilor din Sighet pe aceștia. Centenarul nu este o festivitate, el este prilejul care ne obligă și ne dă șansa sa optăm pe cine vrem să continuăm, cui vrem să semănăm în continuare, care sunt modelele pe care vrem să le urmăm. Dar asta presupune, înainte de toate, cunoașterea conținutului celor 100 de ani și asumarea istoriei pe care o cuprind.

 

Lasă un comentariu