În timp ce sistemul autoritar din vechiul învățământ a fost abandonat, învățământul de astăzi este asaltat de modele pedagogice de dată recentă, precum instruirea “centrată pe elev”, “elevul partener al actului educațional”, instaurarea mitologiei “pasiunii” etc. Conform art.4 din Statutul Elevului, emis prin Ordinul 4742 din 2016, învățământul preuniversitar din România este centrat pe elev. Prevederile din statut pun în evidență caracterul democratic al acestuia, în sensul că toate deciziile majore sunt luate și prin consultarea reprezentanților elevilor. Pe lângă multitudinea de drepturi educaționale stipulate în acest statut precum: dreptul elevilor de a beneficia de un învățământ de calitate, accesul gratuit la educație în învățământul de stat, dreptul de a beneficia de școlarizare în limba maternă, dreptul de a beneficia de manuale gratuite, dreptul de a beneficia de susținerea statului pentru elevii cu nevoi sociale, dreptul de a beneficia de burse obținute pe baza unui contract încheiat cu operatorii economici ori cu persoane fizice sau juridice, cât și de credite oferite de bănci pentru realizarea studiilor. Statul mai conferă elevilor și dreptul de asociere și exprimare, precum dreptul de a forma, adera și participa la grupuri, structuri sau mișcări care promovează interesele elevilor. Elevii mai beneficiază de dreptul de a primi rezultatul evaluărilor scrise în termen de maximum 15 zile lucrătoare, cât și pe acela de a protesta în condițiile legii etc.
De bună seamă că școala este făcută pentru elev, iar din partea profesorului se așteaptă o atitudine prietenoasă și colegială față de elevii săi, un model de comportare și atitudine.
Există cadre didactice care consideră această paradigmă educațională axată pe elev, ca fiind un raport care îl avantajează doar pe acesta. Elevul ar beneficia astfel de toate aceste valori educaționale pe care profesorul trebuie să i le satisfacă cu orice preț și prin toate mijloacele. Și pentru a nu fi reclamat, sancționat, contestat, schimbat ori considerat un dascăl slab, care nu deține metoda “magică” care l-ar face pe elev interesat și motivat, profesorul trebuie să se adapteze tuturor cerințelor, exigențelor și toanelor elevilor săi. Odinioară, profesorului i se cerea să fie model de știință de carte și înțelepciune pentru elevii săi, în timp ce astăzi i se cere să fie plăcut, simpatic, de “gașcă”, să se “coboare” la nivelul ultimului elev. Și astfel, în loc să construim o educație centrată pe model, construim o educație în jurul plăcerii, satisfacției și confortului elevului. Se consideră această protecție excesivă a elevului, ca fiind împrumutată din sfera economicului, unde clientul beneficiază de aceste bunuri educaționale, în timp ce prestatorul de servicii trebuie să i le îndeplinească cu orice preț. Prin această educație centrată pe elev, susțin specialiștii, s-ar încuraja nu atât acumularea cunoștințelor trainice, cât ușurința obținerii acestora de către elevi prin diferite tehnici sau metode interactive, care le-ar stimula doar atenția și dorința de câștig, profit și beneficii rapide. Elevilor li se inoculează încă de pe băncile școlii o falsă și exagerată imagine de sine și încredere în sine. Aceste trăsături psihice nu se bazează pe satisfacerea calității de elev, ci pe satisfacerea calității de client împăunat cu drepturi și libertăți. Elevul, lipsit de maturitate și discernământ, ar putea să manifeste aroganță, egoism, superficialitate și lipsă de respect.
A învăța copiii că în viață există și reguli care se impun și care trebuiesc respectate, nu înseamnă a-i abuza. A le atrage atenția asupra importanței evenimentelor timpurii din viață în formarea ființei umane, în structurarea ulterioară a personalității, pentru a ajunge ființe sociale, mature și responsabile, nu înseamnă a-i abuza. Specialiștii afirmă că educația centrată pe elev, periclitează și macină componenta afectiv-emoțională a psihicului elevului, care începe cu discreditarea statutului părintelui și al profesorului și care ar avea drept consecință slăbirea rolului acestora în educația lor.
Intervenția autorității publice în educația elevilor va substitui relațiile afective, cu relații artificiale confecționate și bazate pe proceduri, drepturi și reglementări. Tot astfel, vor fi formulate dispoziții și rețete despre cum să devii profesor, părinte și elev de succes. Luând în considerare opiniile specialiștilor în domeniu, cred că se justifică întrebarea - până unde ar fi benefică intervenția statului în evoluția tradițională a familiei și a școlii?
Să fie această paradigmă educațională centrată pe elev, în pofida a ceea ce pare, semnul unei periclitări educaționale a tânărului candidat? Să dezavantajeze această protecție a elevului atât de mult educaționalul și să aservească atât de mult economicului încât să transforme relația profesor-elev într-o relație economică, unde poziția privilegiată o are elevul iar profesorul trebuie să-i satisfacă pretențiile, uneori aberante, necondiționat?
Schimbările profunde suferite de condițiile de viață materiale afectează, de bună seamă, și modul în care sunt crescuți copiii, modul în care este organizată școala, educația, adolescența, munca și chiar modul în care ne formăm reprezentările despre propria noastră personalitate, caracter. Puse sub semnul întrebării, atâtea dintre deprinderile și valorile cu care am fost familiarizați și pe care le-am apreciat, nu e de mirare că ne simțim adesea oameni ai trecutului. Meditez la învățământul de ieri, privesc în același timp la învățământul de azi și iscodesc cu ochi întrebători spre învățământul de mâine. Cu siguranță, unele lucruri care au fost bune în învățământul de ieri s-au pierdut, iar învățământul de azi a câștigat la rândul său și lucruri bune.
Personal, mă bucură relația firească, dezinvoltă, dintre profesor și elev în detrimentul unei atitudini crispate și de constrângere. Sunt binevenite dezbaterile despre ce trebuie să știe un elev la diferite vârste și am apreciat preocupările cu referire la reducerea volumului temelor pentru acasă, folosirea materialelor didactice care stimulează imaginația, informația care circulă neîngrădită de prejudecăți, programul școală după școală etc.
Duc, însă, dorul frumuseții cuvântului scris și rostit, al respectului față de cel care te formează, ale relațiilor cuviincioase dintre elevi, de ținuta decentă a acestora, înlocuită, în multe cazuri, cu una vulgară și necuviincioasă. Sunt contrariată de tinerii agățați “zi și noapte” de ecranul telefonului mobil, orbi și nepăsători la tot ce se întâmplă în jurul lor, de unele emisiuni prezentate la TV care abundă de violență, prost gust și vulgaritate. Mă întristează profund media abandonului școlar care ajunge la 19%, învățământul efectuat în condiții insalubre, subfinanțarea sistemului de învățământ care nu poate asigura astfel nici resurse umane și nici pe cele financiare necesare unui învățământ de calitate. Dacă cei care finanțează educația au impresia că aceasta este prea scumpă, ar fi important să afle cât costă ignoranța.
Aparent, sistemul de învățământ funcționează conform unor politici educaționale, dar nu ține cont de om ca om, ci ține cont de proiect căruia îi subordonează omul. Oricât ai fi de optimist, nu poți să nu te întrebi dacă lucrurile bune care s-au câștigat în învățământul de azi, sunt suficiente pentru a ne da siguranța unei imagini mai clare și mai senine a zilei de mâine? Oare de cât timp mai avem nevoie până când școala va căpăta anvergura de care are nevoie o societate validă?
