“Ungaria a folosit toate măsurile posibile pentru a fi sigură că regimul Ceaușescu va cădea (...) Agenții serviciului secret maghiar au fost în stare să-i dea, generalului Stănculescu și armatei, informații importante despre unde se afla Securitatea. Am fost în stare să urmărim toate mișcările Securitații (...) Am fost foarte bine informat în privința României” (prim-ministrul ungar M. Nemeth, interviu).
Cum spuneam, vecina noastră de dincolo de Tisa, Ungaria, s-a angrenat atât de eficace în relațiile internaționale, șicanând repetat România cu “lozinca” revendicării Transilvaniei, încât aceasta nu a ezitat, cu gândul evident la reciprocitate, să devină o rotiță indispensabilă în angrenajul regândirii configurației europene de dinainte de 1989 - ceea ce l-a și îndreptățit pe prim-ministrul M. Nemeth să fie “mândru”, de contribuția sa, adusă la schimbările impuse de marile puteri, mai ales când a fost pus în situația de a invoca disponibilitatea graduală a Ungariei de a fi deschis granițele cu Austria, dând astfel o “mână” de ajutor Germaniei, lucru care avea să contribuie în mod decisiv la exodul masiv al est-germanilor, prăbușirea Zidului Berlinului și căderea regimului comunist al președintelui E. Honecker. În acest context favorabil, generator de efuziuni revizioniste, afișate fără niciun fel
de scrupule diplomatice, forțele iredentist-șovine ale Budapestei, care nu se sfiau să acționeze pe față împotriva suveranității și integrității României, și-au făcut din plin simțită prezența la întrevederea tensionată de la București (din 8 iulie 1989), mijlocită de președintele sovietic Gorbaciov, unde a fost cu neputință ca părțile, Ceaușescu și prim-ministrul ungar M. Nemeth, să ajungă la un “compromis” în privința Transilvaniei (atunci, liderul Executivului de la Budapesta a susținut că Transilvania nu este a României și va recurge cât mai rapid la internaționalizarea problemei). Cum, însă, “imprevizibilul” Ceaușescu nu era deloc un naiv, știind că Ungaria de mult încerca să convingă marile puteri de necesitatea recăpătării Transilvaniei, nicidecum nu s-a lăsat impresionat și, “întorcându-i spatele” lui Gorbaciov, chiar și-a lăsat partenerii europeni să înțeleagă că România (independentă economic!) dispunea de capacitatea de reacție militară în eventualitatea unor provocări. Din păcate, însă, Ceaușescu nu a fost sprijinit până la capăt, căci - lăsat de unul singur în fața invaziei, atipice, de teroriști externi ai globalizării - a fost victima unui complot, intern, antistatal.
Căderea lui, atât de dorită de Ungaria, l-a determinat în cele din urmă pe prim-ministrul ungar M. Nemeth, ca o ironie, că în '89 am fost “bombardați” cu minciuni de-a dreptul epocale, să declare într-unul din interviurile sale, despre acele momente dramatice când întreaga Românie era ținută programat în suspans despre “fuga într-o direcție necunoscută” a Ceaușeștilor și acțiunile din “tunelurile subterane” ale Securității, că - atenție mare! - 40 de agenți unguri infiltrați, dispunând în secret de un centru de telecomandă în România, i-au ascultat permanent pe capii Securității (inclusiv convorbirile telefonice dintre securitate și piloții elicopterului unde era Ceaușescu), informându-l pe generalul “erou” Stănculescu! Cât despre celălalt “erou” al “revoluției”, L. Tökes, aflăm că era “păzit”, pe rând, de 3 echipe ale serviciului secret ungar AVO ... Și, iată, așa ni s-a indus, aproape la toți, iluzia victoriei! Însă a cui victorie?
