VIRTUTEA ÎNȚELEPCIUNII, O REALITATE NEGLIJATĂ. CONFLICTUL PRAGMATISMELOR (III)

Distribuie pe:

Chiar și cei care merg mai lent pot ajunge departe, dacă țin drumul drept, în vreme ce alții care aleargă (pe drumuri întortocheate) se pot îndepărta considerabil de țintă, afirmă Descartes în meditațiile sale despre adevăr (Meditationen und Discours). Așadar, inteligența se distinge în ascuțimea și rapiditatea înțelegerii sensului lucrurilor și fenomenelor, capacitate care însă nu e la îndemâna tuturor oamenilor, fapt care îl dezamăgește pe filosof, așa după cum însuși mărturisește, pentru că lasă o largă poartă deschisă confuziilor, înșelării și (auto)amăgirii (Irrtum). Ne amintim expresia biblică “largă e poarta, largă e calea care duce la pieire.... dar strâmtă și îngustă este calea care duce la viață și puțini o găsesc” (Mt.7,13-14). Cred e vorba aici despre un pragmatism al înțelepciunii, acela de a ști să te opui la timp, la timpul potrivit, curentului vremii, trendului modei acceptat de majoritatea inteligentă, și a alege opusul acestuia, opusul comodității, confortului, tihnei superficialității, lenevirii (accediei) adică a alege osteneala și sudoarea, efortul, smuncirea, smulgerea din trivial și lâncezeală, căutând drumul cel bun, drept, strâmt, mântuitor (eliberator). E și ăsta un fel de război, unul interior, cu noi înșine, apoi cu cei din jurul nostru, care ni se opun: “Dușmanii omului vor fi casnici lui. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Mt 10, 36-37). Hristos ne cere să fim pragmatici și să înțelegem că lumea (lumen-lumină) nu are nicio valoare în afara Lui. E o minciună, ca să-l reamintesc pe Berdiaev.

Tot un paradox este faptul că pragmatismul lumii efemere, deși pare atât de larg, generos, sfârșește prin a fi, cum spuneam, sugrumat, strâmtorat de propriile-i limite, îngrădiri, în vreme ce pragmatismul credinței, asimilat ca naiv, anacronic, strâmt și complicat, chiar mistic (irațional), se va lărgi, se va întinde, extinde, atât de mult încât va putea cuprinde chiar și nelimitatul, nemărginitul.

Viața noastră se restrânge doar la producție, comerț, investiții, crize economico-financiare, la un nivel de trai cât mai bun. Dar așa cum aflăm din mass-media mureșeană (Ioan Husar/ “De la optimism la dezamăgire”), Europa e una a convulsiilor interne. Omul e atât de pragmatic încât se “încurcă problematic” până și în scăderea nivelului de trai cu “procente din două cifre”. Ținta, obiectivul, scopul lui homo economicus este, în mod aproape exclusiv, creșterea economică, creșterea salariilor, bani...bani....iară și iară bani. Toți vrem bani! Omul de rând, societatea, instituțiile profane, Bisericile, și chiar și strămoșii noștri, adormiți de multă vreme, toți, și chiar și în numele lui Dumnezeu, vrem bani. Ironia sorții, cu cât ni-i dorim mai mult, ei nu vor să vină. Nu banii sunt de vină, ci mentalitatea mai mult sau mai puțin pragmatică de a-i atrage sau sustrage. Dacă ei sunt mingea, atunci fileul ar trebui să ne aparțină!

Dezamăgirea și optimismul sunt însă atribute ale sufletului unui om creat ca imagine, icoană a lui Dumnezeu. Constatăm azi convulsia, spasmul, frământarea, încordare, strâmtorarea icoanei umane, o icoană suferindă agățată la gâtul unui pragmatism postcreștin corupt și coruptibil. Da! “E nevoie urgent de reforme”, afirmă apreciatul și binecunoscutul jurnalist mureșean amintit mai sus. Îi dau și eu dreptate. Să-i dăm Cezarului partea lui. Să nu uităm însă partea lui Dumnezeu! Pe lângă reforma economică, avem datoria să reformăm și semnificația, mesajul, tâlcul (înțelesul, chiar semantic) și rostul, rațiunea curentului ideologic-filosofic care bântuie Europa de azi: pragmatismul anticreștin, cu puternice trăsături machiavelice. Nu de alta, dar mi-e teamă că am redus sensul vieții la un singur capitol: eficiența financiară.

Expresia legendară “în săbii să ne tăiem sau în luptă să ne luptăm” (Povești, Petre Ispirescu), îmi dă senzația, destul de amară, că lupta supraviețuirii umane din vremea noastră are o singur obiectiv: consumerismul. Eroii legendari luptau pentru libertatea unei iubiri, în numele unui sentiment nobil, măreț, grandios opus îngâmfării, trufiei, orgoliului, fuduliei insipide, anoste, săracă în spirit și duh, incoloră, lipsită de personalitate și strălucire, mediocră. Era acolo prezent în primul rând curajul, temeritatea, bărbăția onestă de a se avânta în luptă. Chiar cu prețul “tăierii”, rănirii, însângerării. Și înțeleg asta nu la propriu, ci metaforic: o tăiere a voii proprii, în sens creștin, în favoarea altruismului. O rană interioară cauzată de lupta cu păcatul, insuficiența, ura, discriminarea fratelui (chiar financiară). În aceste legende, valoarea, adevărul, specialistul, profesionistul, avea mereu bucuria unei victorii. Nu e și asta tot un pragmatism? Pentru pragmaticul postmodern poate părea mai degrabă un idealism. Pentru un erou, un sfânt, dimpotrivă. Depinde de perspectivă, de interes, de sens!

Convulsia, crampele Europei de azi se datorează luptei pragmatismelor: unul economic, secular, anticreștin și altul ce emană din înțelepciunea divină. Același om, în mare parte descreștinat, pragmatic până în măduva oaselor, iradiază în același timp, conștient sau nu, dorul ADN-ului său după Înțelepciunea care l-a creat și afirmat în acest cosmos (= frumos) inepuizat și nemăsurat.

Și, pentru că tot am vorbit de economie, bani și dezamăgiri, să nu uităm că mai avem o datorie. Una vis-a-vis de veșnicie! În lipsa unui pragmatism al înțelepciunii, nu prea știu cum și cu ce monedă o vom plăti! Imperativul e valabil doar pentru cei care nu sunt prea idealiști. Sunt de părere că, din punctul de vedere al realității, sfinții nu au fost idealiști, ci niște idealiști pragmatici. De aceea cred cu tărie că, deși niciodată nu va deveni perfectă, lumea poate trăi în pace și bunăstare, fără războaie și conflicte, dacă generațiile umane vor fi educate în acest spirit dualist: idealism - pragmatic. Dictatura unuia va distruge, cum s-a mai întâmplat, vieți, destine, tradiții și toată armonia din univers. Creștinismul primar ne-a dat o lecție în ceea ce privește conlucrarea divino-umană în creație. Ea se cheamă teandrie și e soluția cea mai pragmatică la conflictul pragmatismelor sau idealismelor din lumea de azi și mai ales din societatea românească, ce pare atât de divizată și destrămată.

În cele din urmă va trebui, odată și odată, să ne luptăm cu Zmeii din noi înșine, să-i luăm de coarne și să-i învingem. Dacă nu pentru noi, măcar pentru urmașii urmașilor noștri. Eu sper să fim suficient de pragmatici. Sau idealiști? Sau ambele. Dumnezeu să ne ajute!

Lasă un comentariu