LEGE, DREPTATE, JURIȘTI ȘI MULT INDIFERENTISM (I)

Nu de puține ori ni se întâmplă să credem și să susținem sus și tare, uneori foarte sus și foarte tare, că avem dreptate. Acasă, în familie, la serviciu sau la piață, la școală sau pe maidan, la un colț de stradă stingher sau în fața unei instanțe judecătorești, ori cine mai știe cum și unde, mulți dintre noi am trăit din plin acest simț ascuțit al dreptății, arătându-ne, în vreun fel sau altul, dinții incisivi și sângerânzi...

Citim presa și ne minunăm câtă lipsă de dreptate este în lumea în care tocmai vrem și insistăm să ne înfigem rădăcinile ființei ca pentru totdeauna. Ascultăm o părere și... parcă a noastră e mai... nu neapărat mai bună, mai dezghețată, lucidă sau mai evoluată, dar cu siguranță mai dreaptă. Privind în jur, totul e atât de strâmb și de dezordonat, haotic chiar! Oamenii se îmbracă extravagant, vorbesc ciudat (“aiurea în tramvai”), merg și miros straniu. Au urechile curios de alungite și trăsnit de găurite, părul vopsit șocant, corpul pictat și țintuit, pironit, înfipt în tot felul de metale prețioase. Ai putea crede că sunt răstigniți. Doar crucea nu se vede! Cerul pare... nu mai pare, ci este strigător la cer de indolent, apatic, apăsător de inexistent și mut. Medităm sau ne rugăm... dar e atât de nedrept, nu ne ascultă nimeni: politicianul, funcționarul, țăranul, omul de lângă noi, sau de departe, parcă s-au luat de mână cu Dumnezeu și au fost cuprinși de vraja somnului efemer. Îmi vine să-l strig în ajutor pe Harry Potter! Îmi dau seama că trebuie să învăț limba engleză și câteva cuvinte magice. Renunț.

Până și icoanele din biserici au început să tacă! Culmea, doar singur simțul dreptății din mine, din adâncul mine-lui meu, urlă disperat, animat de vâltorile interioare ale unei dreptăți ancestrale, după dreptate, dar, deși așa ar părea la prima auzire, nu după dreptatea Dreptății. Asta, ca să fim înțeleși de la bun început, înseamnă dreptatea bunului meu plac, ignorantului meu gust, propriilor mele sentimente, convingeri primordiale sau de trib, de altfel nici mai mult, nici mai puțin, după unii, niște atribute instinctiv-genetice, transmise din generație în generație, începând cu strămoșul nostru omul maimuță, încă de pe vremea când, în lipsa limbajului, ne descurcam de minune cu ajutorul grimaselor și a diferitelor semnale (semne), atunci totuși decente, azi reduse la un smile sau un deget arătător obraznic.

Dar credeți că sunt sigurul care mă cred drept? Sunt atâția alții care fac la fel! Unii, dacă nu sunt destul de convingători, dar sunt destul de indiferenți, ne pot arăta chiar și, cățărați pe un podium anume, un deget anume... Și la drept vorbind, e foarte clar că toți aceștia ignoră simțul dreptății celorlalți. Și chiar eu sunt atât de sigur că strigătul dreptății din mine va schimba lumea, pe cei mulți... care gândesc, iubesc sau simt la fel și altfel decât mine (există parcă un cântec în acest sens - Lidia Buble). Dar dacă sunt plin de mine însumi, Mine-le meu, e tot ce contează! Al vostru sine pentru mine nu există! Și de asta nici nu mă fac auzit. Eu strig doar pentru mine! Sau pentru cei ca mine!

Pe de altă parte, a existat Unul, cu adevărat Drept, al cărui strigăt stins, ca de miel, și al cărui Sine, la care a renunțat de bună voie și din maximă iubire pentru al nostru, pentru care noi toți am contat, și contăm încă, au fost răstignite fără scrupul pe cruce de ale noastre. Rămâne să întreb: care strigăt, credeți, e cel drept, moral și uman? Al meu, al nostru, sau al Lui? Și dacă strig, în numele cărui Sine strig? Al meu, al nostru sau al Lui? Și dacă noi nu mai suntem ai noștri, ci ai Lui, de ce strigăm după dreptăți străine de neam, de țară și credință, adică de sinele nostru și de al Lui?

Putem vorbi de un egoism al dreptății. Un fel de credință în infailibilitatea gândirii noastre (Selbstgerechtigkei), adică fiecare cu simțul dreptății lui, cu dreptatea lui, dar nu cu a noastră. Ce să mai vorbesc despre dreptatea sau simțurile lui Dumnezeu!? Câtă aroganță, nu-i așa? Și pentru că, nu-i așa, legea n-o condamnă, drept pentru care o întâlnim peste tot. Chiar și mai ales acolo unde ne așteptăm mai puțin! Aici nu mai insist, avem fiecare experiențele noastre, doar am devenit juriști cu toții. Cu toate astea, ne plângem tot mai tare și mai sus de nedreptate. O țară de juriști care urlă din răsputeri după dreptate. Întrebarea e, după care? Adevărații juriști, atâția câți există, e puși la colț (greșeala gramaticală trebuie îndreptată), cum e pusă, de altfel, Dreptatea însăși.

“Dreptatea ta este dreptate în veac și cuvântul Tău este adevărul”! Așa citesc și eu, preot din mila lui Dumnezeu, în rugăciunea de la ectenia morților, și îmi plec, împreună cu toți credincioșii, cei care au urechi de auzit..., capul înaintea Lui. A cui? A Dreptății, bineînțeles. Căci, și e bine să nu uităm, sau să ne reamintim, dreptate fără Dumnezeu nu există. Doar fărâme relative de dreptate. Dreptatea Lui e legea Lui, chiar dacă noi, muritorii de rând, o mai încălcăm (unii câteodată chiar cu plăcere). “O mai” e doar un fel de a zice, asta pentru ca să nu fiu prea dur... Sau, poate, nedrept! Nedrept atât față de noi înșine, dar mai cu seamă față de divinul Judecător. Sau jurist, totuna.

Lasă un comentariu