Pe parcursul anului 2018, am asistat - parcă mai frecvent ca în alți ani - la numeroase dezbateri în spațiul public despre cât de îngrijorător crește deficitul bugetar și, în consecință, la tot felul de comentarii și supoziții cu privire la faptul dacă vor mai fi sau nu bani de pensii și de salarii până la sfârșitul anului. De aceea am analizat datele privind execuția bugetară pe parcursul anului 2018. Și am constatat că, pe primele 9 luni ale anului 2018, veniturile bugetului general consolidat sunt cu 13,6% mai mari, în termeni nominali, față de aceeași perioadă a anului precedent. Chiar dacă dăm la o parte influența inflației, constatăm că, chiar și în termeni reali, ritmul de creștere al veniturilor agregate ale bugetului general consolidat este aproximativ dublu față de ritmul de creștere economică. Inclusiv veniturile curente de natură fiscală provenind din TVA sunt, pe primele 9 luni ale anului 2018, cu 9% mai mari, în termeni nominali, față de perioada similară din anul precedent. E adevărat, această creștere a fost repartizată inegal pe parcursul primelor 9 luni ale anului 2018, iar în luna august creșterea a fost de numai 1,6%. Aceeași tendință se constată și în cazul veniturilor curente de natură fiscală provenind din accize, deși ritmul de creștere a fost mai mic ca în cazul TVA, respectiv de 7,9%. Pe de altă parte, veniturile curente de natură fiscală provenind din impozitul pe venit și pe salariu au scăzut cu 25,3%, în termeni nominali, pe primele 9 luni ale anului 2018 comparativ cu perioada similară a anului anterior. Dar asta la o reducere a cotei de impozitare de la 16% la 10%, aplicabilă acestor categorii de venituri realizate începând cu luna ianuarie 2018; altfel spus, la o reducere a cotei de impozitare cu aproximativ 37%, veniturile din această categorie scad cu numai 25,3%, ceea ce, pe fond, arată o lărgire a bazei impozabile și, implicit, o colectare superioară a acestora.
Câteva întrebări pertinente
Ce constatăm însă pe partea de cheltuieli ale bugetului general consolidat? O creștere agregată a acestora cu 18,4%, în termeni nominali, pe primele 9 luni ale anului 2018 comparativ cu perioada similară a anului 2017, distingându-se creșterea cheltuielilor de personal cu peste 25% și a cheltuielilor cu dobânzile cu peste 21%. O notă bună este că și cheltuielile pentru investiții au crescut cu 25,7%, dar partea mai puțin bună este că efectul multiplicator al acestora nu este încă foarte vizibil sau perceptibil în economie...
Având în vedere aceste cifre, nu pot să nu mă întreb:
- Trebuie să fim optimiști că se colectează evident mai mult, chiar în termeni reali, comparativ cu perioada similară a anului precedent?
- Sau că se înregistrează o creștere aproximativ dublă, în termeni reali, a nivelului agregat al veniturilor bugetului general consolidat comparativ cu ritmul de creștere economică?
- Sau trebuie să fim pesimiști pentru că acest nivel este sub nivelul previzionat a se realiza, pentru a finanța cheltuielile bugetului general consolidat?
- Se încasează prea puțin din impozite sau ne propunem să cheltuim prea mult față de cât ne permitem (iar aici am în vedere, în special, cheltuielile curente)?
Poate că Fiscul are păcatele lui, dar - în aceste condiții - să-l acuzi de ineficientă în colectarea veniturilor fiscale nu mi se pare cel mai corect lucru. Se putea colecta mai mult și mai eficient? Probabil că da. Problema deficitului bugetar nu este însă, în opinia mea, pe partea de venituri, ci pe partea de cheltuieli. Chiar dacă creșterea economică se reflectă în creșterea în contrapartidă a veniturilor bugetare, problema cu care ne confruntăm este că ritmul de creștere al veniturilor nu poate pur și simplu să țină efectiv pasul cu ritmul de creștere al cheltuielilor bugetului general consolidat.
Optimizarea colectării veniturilor bugetare (și, în special, a celor curente de natură fiscală) nu neg, este obligatorie, dar procesul trebuie să fie unul firesc și natural, nu în salturi și ca urmare a stabilirii unui nivel al cheltuielilor bugetului general consolidat lipsit de obiectivitate, prin care confundăm dorința cu putința. Pentru că nu poți sugruma mediul de afaceri peste o anumită limită și să ceri tot mai mult de la acesta, sub formă de impozite și taxe.
Ca și opinie personală, am constatat că partidele politice promovează (desigur, la nivel declarativ) tot felul de idei și de soluții despre cum vor crește gradul de colectare. Celor care tot invocă gradul redus de colectare ca și pondere în PIB, comparativ cu media europeană, le recomand să analizeze și nivelul sarcinii fiscale, de impozitare, din România comparativ cu țările europene pe care le tot dau ca exemplu (deși, nu neg, strict matematic, au dreptate, ecartul este de aproximativ 14 puncte procentuale). Poate că însă este mai comod să se identifice cauza tuturor relelor, fiind evaziunea fiscală, pentru a justifica astfel lipsa de acțiune și de strategie a decidenților politici, indiferent ce coloratură politică ar avea ei la un moment sau altul, nu? Și, astfel, evaziunea fiscală devine perdeaua de fum perfectă; pe care politicienii o aruncă ori de câte ori este nevoie, ca să justifice neonorarea promisiunilor lor electorale. Și, ca scuza cu evaziunea fiscală să fie perfectă, și atribuie uneori, și o dimensiune exagerată acesteia, asta ca ingredientele să fie complete și să dea bine la publicul votant. Eu unul aș prefera să aud discuții și analize constructive privind măsuri de eficientizare și de prioritizare în cheltuirea banului public, în loc de lamentări sterile despre cât de mare e evaziunea fiscală. Cred că a sosit timpul să schimbăm un pic retorica publică și în loc să spunem: Nu putem face și aia și aia, pentru că e evaziune, nu se colectează suficient și ANAF-ul nu-și face treaba, să spunem: Acestea sunt resursele reale pe care le poate oferi economia ca venituri fiscale la buget în acest moment, să gândim un set de cheltuieli care să maximizeze efectele sociale utile și/sau eficiența lor economică.
Nu sunt atât de naiv să spun că nu există și o dimensiune (deloc de neglijat chiar) a evaziunii fiscale. Doar că aceasta trebuie individualizată și sancționată strict la nivelul celor care eludează sarcina fiscală care le revine în mod legal și, în nici un caz, generalizată prin rostogolirea acestei anateme sau prin culpabilizarea aleatorie - fie și numai la nivel declarativ - in corpore a mediului de afaceri.
Cred că, dacă cei din clasa politică vor continua pe aceeași retorică - de a-i acuza pe cei din mediul de afaceri că sunt evazioniști și pe cei de la fisc că sunt ineficienți sau incompetenți - se vor trezi, la un moment dat, că nu va mai avea cine nici să plătească impozitele și nici să le colecteze... Iar, atunci, clasa politică nu va mai avea nici măcar pe cine arunca vina pentru neputința și lipsa ei de viziune și de strategie. Nu este exclus ca fiscalitatea fanariotă să poată reprezenta un studiu de caz util pentru oricare dintre guvernele României...
